Mi-a ajuns această carte în mâini printr-o fericită întâmplare, o clipă de inspiraţie, un semn divin – cine poate şti? Dar atmosfera pe care am intuit-o se regăseşte între paginile sale, chiar mai intensă şi mai melancolică. Bacăul de odinioară n-a supravieţuit tăvălugului comunist. Puţine sunt vestigiile ce amintesc de el astăzi şi ele nu reuşesc să redea măcar un strop din farmecul pe care oraşul l-a avut cândva. Există clădiri vechi, unele cu însemnătate istorică, dar par sufocate de cele mai noi şi parcă au o oarecare stinghereală în a-şi spune poveştile.
Strada pe care se desfăşoară întâmplările povestite de Paul Grigoriu a păstrat ceva destul de vag din alura sa veche, având în vedere faptul că a rămas o stradă pe care predomină casele. Nu mi-a fost chiar uşor să o identific. În primă etapă, n-am sesizat subtilitatea ortografierii din carte – Ivestalin, în loc de I.V. Stalin. O dată ce am descoperit amănuntul şi am localizat strada, poveştile au căpătat şi mai mult suflet, le-am văzut cu şi mai multă uşurinţă, lăsându-mă pătrunsă de atmosfera lor. Am păşit, cu emoţie, pe străzile cunoscute, privindu-le chipurile necunoscute, şterse mult înainte să mă nasc eu. Cred că, pentru un băcăuan, ecourile acestei cărţi sunt mult mai puternice, deşi nostalgia şi toate trăirile ce răzbat din ea pot înmuia şi inimi ce nu au cunoscut oraşul, pentru că mesajul este unul încărcat de emoţii, ce nu te poate lăsa rece – evocarea unei prietenii născute în anii curaţi ai copilăriei, marcate de naivitate şi de tot felul de năzdrăvănii, dar şi de umbrele unui regim care îşi propusese să terfelească vieţile oamenilor după propriul plac.
În anii ’50, în Bacău, se găseau încă mulţi evrei, mulţi armeni, ba chiar exista şi o biserică armenească, de care habar n-avusesem. Totul arăta atât de diferit faţă de ceea ce cunosc eu, încât am avut senzaţia că păşesc în altă lume, ajutată de fotografiile pe care am reuşit să le găsesc pe internet. Prietenia dintre Pavel şi Mundi nu ţine seama de schimbările ce mutilează, puţin câte puţin, spiritul oraşului, ci îşi vede de preocupările specifice, care mai de care mai năstruşnice, iar cititorul ajunge să-i privească pe cei doi copii poznaşi cu duioşie, culegând fragmente ale unei epoci stinse. Mundi este evreu şi, asemeni multor altor familii de evrei, şi a sa pleacă în Israel în anii ’60. Cei doi copii, însă, nu ştiu ce le va rezerva viitorul şi, în candoarea lor, trăiesc din plin anii cei mai frumoşi, punând bazele unei prietenii eterne.
Paul Grigoriu împleteşte umorul cu nostalgia, accentuându-le cu un har al povestirii în care simplitatea şi naturaleţea sunt trăsături esenţiale. Cu siguranţă voi purta mult timp în suflet atmosfera pe care acesta a reuşit să o creeze, cufundându-mă într-un Bacău al anilor ’50 scăldat de soarele după-amiezii, în care doi copii se joacă nestingheriţi, improvizând din ce pot uneltele necesare unor proiecte inovatoare.
Farmecul copilăriei, farmecul caselor şi-al obiectelor de demult, numele oamenilor, ce te duc cu gândul la prăvălii cu delicatese şi coloniale – este minunată această cărticică în care vocea autorului este atât de vie, chiar dacă acesta a plecat dintre noi. O mână nevăzută m-a îndrumat către ea şi mă bucur din tot sufletul că am avut ocazia de a o citi.
…într-un tren spre nu ştiu unde, cel mai bun prieten al meu plecase în viaţă, lăsând în urmă doar promisiunea unor citrice aşezate frumos într-o lădiţă şi lumina roşie care, undeva între şine, marca prezenţa ultimului vagon. (pag. 189)
Poate să pară ciudat unora, dar pentru mine, ca pentru Mundi, din nefericire, începea traversarea deşertului. Pentru amândoi, copilăria, cu coada ei adolescentină cu tot, eşua lamentabil în acel 1964. (pag. 189)
Editura: HASEFER;
Anul apariţiei: 2015;
Nr. pagini: 193;
ISBN: 973-630-321-0.
