Dincolo de logica ereziei – Despre „After God” de Mark C. Taylor

E târziu pe pământ. Trăim cu sentimentul crizei (al lui krisis, în sens grecesc), cu senzaţia că totul se năruie, că nimic nu mai e cum a fost şi că parcurgem momente decisive. Aparent, nimeni nu mai creditează timpul cu răbdare, lumea se împarte între profeţi şi vrăjitori (cu terminologia lui Charles C. Mann), unii salută ceea ce le pare un (nou) marş către o nouă „epocă a raţiunii”, în timp ce alţii, captivi în logica ereziei şi a indignării, ne avertizează să ne oprim cât încă nu e prea târziu. Să revenim la religie sau s-o uităm pe veci. Înainte de om sau după el. Înapoi la credinţă sau înainte, după ea. Uman sau postuman. În spaţiu sau aici. Trăim epoca alegerilor destinale, un paroxism al binarităţii, al disjuncţiei exclusive. În plină cultură a comunicării, survine bula şi închiderea, în plină efervescenţă a exprimării, câştigă treptat logica somării. Nu e momentul pentru ezitare, războiul total a început, fiecare e invitat să-şi aleagă armata. Războiul total, care pune în discuţie (t)rama însăşi a realităţii – tocmai pentru că inamicii sunt deopotrivă carnali, spectrali şi virtuali -, neotribalismul, proteicitatea realului împinsă la o barocă efervescenţă, multiversul de cauze şi de identităţi, toate acestea ne sugrumă şi ne sedează. Orbi şi convinşi, ca nişte gângănii nimerite la bordul unei nave spaţiale construite după alte legi ale fizicii decât cele cunoscute, nu avem decât a miza totul pe o singură carte. Nu ne mai permitem fisuri în identităţile noastre. Ne vom închide într-o poveste, surzi la vuietul lumii de afară.

N-am fost niciodată pe deplin raţionali. Unii o bănuiesc şi ne îndeamnă să ne întoarcem la religie. Alţii n-o bănuiesc şi aşteaptă ca religia, vetust şi inutil ornament dintr-o epocă a spaimei, să dispară. Dar, cu vorbele lui Taylor, religia nu poate să dispară. Ea nici nu revine pentru că nu a plecat niciodată. Trăim vremuri pe care nu le-am mai trăit, iar privirea critică, verticală, împlântată în logica epocii, ne relevă religia ca pe fenomenul central al evoluţiei noastre culturale:

„Nu putem înţelege lumea de azi dacă nu înţelegem religia. Niciodată n-a fost religia mai puternică sau mai periculoasă decât azi. Nemaifiind închisă în biserici, sinagogi sau moschee, religia a ieşit pe străzi, umplând căile aeriene şi reţelele cu imagini şi mesaje care creează conflicte fatale, care ameninţă să scape de sub control… Religia nu se întoarce pentru că religia nu a plecat nici un moment.”

Dacă Taylor are dreptate, devine imperativ necesar să înţelegem religia, să sondăm fenomenologic în logica ei operaţională, aceea care o face imposibil de ucis sau de surmontat. Mai mult, am ajuns la momentul, crede Taylor, în care nu mai putem ignora fenomenul religios şi nici nu mai putem amâna să (ne) punem întrebarea fundamentală cu privire la esenţa religiei.

Meritul principal al cărţii lui Taylor este răbdarea. Asta, pe lângă inteligenţă, substanţă şi claritate. Acolo unde spiritul grăbit sau speriat al epocii nu poate produce decât avertismente sau sloganuri, Taylor are răbdarea de a face analiză, de a testa minuţios şi riguros. Cartea oferă lungi şi delectabile genealogii conceptuale, analizează şi dis-cerne fără a obosi, este un adevărat complex de erudiţie şi profunzime. În capitolul iniţial, după ce analizează câteva accepţiuni insuficiente ale religiei, Taylor propune propria definiţie: religia este o reţea emergentă, complexă şi adaptativă de simboluri, mituri şi ritualuri care, pe de o parte propune tipare (schemata) de simţire, gândire şi acţiune care dau vieţii sens şi scop, iar pe de altă parte distruge, dislocă şi desfigurează orice figură stabilizatoare. Tiparele (schemata) sunt definite, la rândul lor, drept modele, teorii sau scheme care conţin hărţi ale experienţei într-o formă extrem de comprimată şi care, chiar dacă conţin erori sau lipsuri importante, pot fi utile dacă fac predicţii şi permit extrapolări sau generalizări privind situaţii uneori extrem de diferite de cele întâlnite înainte. Tiparele permit sistemelor adaptative complexe să îndeplinească cinci funcţii fundamentale: a) permit sistemului să identifice regularităţi în mediul său; b) odată identificată o regularitate, sistemul trebuie să poată genera tipare care să permită identificarea viitoare a regularităţii; c) tiparele din cadrul sistemelor adaptative complexe trebuie să fie capabile să se poată modifica în raport cu circumstanţele aflate în schimbare; d) tiparele nu pot fi pasive, ci trebuie să aibă putere predictivă; e) tiparele din interiorul unui sistem adaptativ trebuie să fie capabile să concureze efectiv cu tiparele din interiorul altor sisteme adaptative. Definită astfel, putem spune că eficacitatea unui tipar depinde în mod direct de acurateţea sa descriptivă, de credibilitatea predicţiilor pe care le face cu privire la evenimente importante din mediu şi de eficacitatea acţiunilor pe care le prescrie. Religiile sunt, astfel, sisteme adaptative, entităţi transformaţionale care produc tipare (schemata), maşini semantice, conceptuale, comportamentale şi experienţiale care au drept funcţie fundamentală crearea de ordine din haos sau gestionarea informaţiei (înţeleasă, în termenii lui Gregory Bateson, drept „diferenţă care creează o diferenţă”):

„din moment ce prea multă sau prea puţină informaţie înseamnă zgomot, informaţia apare întotdeauna la graniţa bipartită a haosului. Tiparele apar din zgomot prin articularea diferenţei. Informaţia şi zgomotul nu sunt pur şi simplu opuse. Informaţia este zgomot în-formare.”

La nivelul cel mai de jos, subiectivitatea in-formează intuiţia şi percepţia, iar la nivelul cel mai de sus avem teoriile sau miturile. Fiecare nivel emerge pe baza celor inferioare. Aceste modele sunt non-liniare pentru că „imaginile, conceptele şi simbolurile prin care lumea ese organizată apar pe baza datelor şi se modifică odată cu ele, date pe care le modelează la rândul lor”. Această non-liniaritate a reţelelor simbolice,

„pune în dificultate orice teorie care asociază religia exclusiv cu gândirea (cogniţia), acţiunea (voliţia) sau sentimentul (afecţiunea)… Simţirea, acţiunea şi gândirea se influenţează reciproc; atunci când una se modifică, celelalte se schimbă la rândul lor.”

Taylor descoperă, la fiecare nivel al in-formării (creării de forme prin imaginaţie, văzută ca o forţă creatoare ce funcţionează pe baza „altarităţii” care o împiedică să se închidă în sine; din păcate, nu există aici spaţiul pentru a detalia), o realitate selectivă. Religiile sunt reţele simbolice, dar nu trebuie uitat că

„aşa cum tipare (schemata) diferite apar prin competiţie interactivă, la fel reţelele simbolice apar împreună şi co-evoluează în reţele relaţionale care funcţionează în acord cu principiile sistemelor adaptative complexe”.

Cu riscul de a transforma o recenzie într-un document (mult prea) tehnic, voi trece rapid în revistă şi trăsăturile fundamentale ale unui sistem adaptativ complex: a) este compus din multe părţi co-dependente, conectate în multe feluri; b) propune auto-organizare spontană, care apare în cadrul anumitor parametri constrângători care lasă loc pentru aleatoriu; c) structurile care rezultă din auto-organizarea spontană emerg din componentele de nivel inferior, dar nu sunt reductibile la ele; d) sructurile auto-organizate sunt deschise şi, atunci, se pot organiza şi pot co-evolua împreună cu alte structuri; e) pe măsură ce creşte conectivitatea unui astfel de sistem, reţelele devin tot mai complex şi tind spre dezechilibru. Reţelele sunt întotdeauna compuse din alte reţele. De asemenea, sunt fractale, adică „prezintă aceeaşi structură la fiecare nivel organizaţional şi în fiecare fază operaţională”.

Probabil mulţi cititori (ai cronicii) vor fi abandonat până acum, dar este imposibil ca aceia preocupaţi de logica şi dinamica fenomenului religios să nu intuiască originalitatea si fertilitatea demersului lui Taylor. Pentru a fi religioase, reţelele simbolice trebuie să se adreseze chestiunilor teologice, antropologice şi cosmologice.

„Aceste trei dimensiuni ale experienţei sunt articulate în figurile întrepătrunse ale lui Dumnezeu, sinelui şi a lumii… Felul în care Dumnezeu este imaginat, determină felul în care sunt concepute sinele şi lumea.”

Înarmat cu aceste premise, pe care le-am schiţat cât de concis am putut, Taylor reconstruieşte, pe parcursul a câteva sute de pagini, genealogiile, punctele de fugă, fronturile de emergere şi toate celelalte evenimente care au dus, de la Reformă până azi, la situaţia în care ne aflăm. Meritul fundamental ale acestui efort critic, analitic şi perpendicular este acela că depăşeşte logica sterilă a ereziei, al cărei corolar afectiv este indignarea. Secularizarea nu reprezintă abandonarea religiei pentru că secularizarea este un fenomen religios. Nimic nu este abnorm pentru că fiecare complexitate a momentului este dedusă de Taylor, cu rigoare extraordinară, pornind de la câmpurile teoretice, practice, tehnologice etc deschise de Reformă. Din această perspectivă, cultura industrializării conţine in nuce cultura conectării globale, iar postmodernismul, cu mult huliţii lui profeţi poststructuralişti, nu este altceva decât lumea pe care a pregătit-o mutaţia majoră a Reformei, aflată ea însăşi între posibilităţile transformaţionale ale reţelei creştine.

Pentru Taylor, revenirea la fundamentele religioase (neo-fundaţionalismul) nu este o întoarcere pioasă, de după erezie, la revelaţiile primare. Neofundaţionalismul este un fenomen postmodern şi, totodată, cel mai mare pericol al epocii noastre. Nu asistăm la o revenire cuminte la religiile tradiţionale, ci, dimpotrivă, asistăm la ultimele lor forţări convulsive. Pentru că nu mai pot face faţă complexităţii crescânde a lumii, pentru ca au ajuns, solicitate la maximum, să nu se mai poată adapta realităţii pe care nu o mai cartografiază/anticipează îndeajuns, vechile reţele simbolice îşi somează credincioşii să refuze complexitatea, să o simplifice, să o reducă, să o desconsidere din mijlocul bisericilor reale sau al celor virtuale din social-media:

„Un sentiment al crizei este răspândit azi peste tot. Pe măsură ce vechile imagini şi tipare se prăbuşesc, oamenii realizează că suntem înaintea unui punct critic (tipping point), dar nu pot discerne încă forma lumii ce va sa vie. Această nelinişte nu este anxietatea obişnuită care ne însoţeşte la trecerea într-un nou mileniu. Mai degrabă, avem de-a face cu o conştientizare tot mai pregnantă că structurile care ţin la un loc lumea noastră se schimbă din ce în ce mai repede şi că realitatea însăşi este modificată în moduri nebănuite. În zilele noastre, la fel ca şi în timpul lui Luther, pământul fuge de sub picioare, iar oamenii caută un sol ferm care să aducă iarăşi sens şi semnficaţie în vieţile lor… Conform unui refren care a devenit comun şi influent, problemele personale şi sociale curente sunt atribuite unei „crize de valori” care ar fi început în timpul decadentului deceniu şase, când standardele moralităţii s-au prăbuşit şi totul a devenit permis. După cum am văzut, în interiorul acestei scheme de gândire, problema este relativismul şi soluţia pare să fie absolutismul.”

Şi, totuşi, criza de valori e în altă parte:

„există de fapt o criză de valori, dar ea e provocată mai degrabă de moraliştii militanţi care duc o adevărată cruciadă pentru revenirea la un trecut care n-a existat niciodată. Moralismul contemporan şi religiozitatea care îl susţine se văd în politici care sunt actualmente periculoase pentru viaţă. Departe de a fi soluţia la problemele care se ivesc, absolutismul contemporan este cea mai urgentă dintre problemele pe care trebuie să le rezolvăm.”

Nici o structură nu durează indefinit pentru că orice structură este pândită de exces. Nu ne putem lipsi de reţelele semantice şi conceptuale, dar nu avem dreptul să refuzăm lumea noastră şi întreaga ei complexitate în numele unor presupuse tipare imuabile. Culturii morţii care se extinde îi vom opune o etică a vieţii. Etica devenirii este în mod necesar relativistă nu pentru că „orice merge”, ci, mai degrabă, pentru că, „nimic nu este absolut şi pentru că totul este relaţie”. Taylor numeşte această poziţie „relaţionalism”. În mjlocul acestei etici stă viaţa, înţeleasă nu doar ca o simplă forţă biologică, ci ca un flux care, incomprehensibil în afara structurii, are capacitatea de a destructura orice. O etică globală a vieţii este o etică a relaţiei şi, prin urmare, a complexităţii. Într-un ghid de final pentru cei confuzi, Taylor enumeră patru principii pentru o astfel de etică: a) îmbrăţişează complexitatea; b) promovează cooperarea la fel de mult precum competiţia; c) acceptă volatilitatea; d) cultivă incertitudinea. Aceste patru comandamente ale unei etici fără absolut ne vor ajuta să facem faţă marilor provocări ale epocii noastre: dualismul, fundaţionalismul, proliferarea opţiunilor.

E târziu pe pământ. Larma lumii noastre are ceva ameninţător, ceva înfundat şi strident, un murmur care se înalţă spre spaţiul prin care pluteşte acum o decapotabilă Tesla. Arme nucleare, reţele sociale, divertisment, iluzii în iluzii, profeţi şi vrăjitori, toate îngrămădite pe acest fir de praf suspendat intr-o rază de soare.

După Dumnezeu, după genocid, după dragoste, după război şi pace, după clădirea şi pierderea tuturor viselor, după revelaţie şi înţelegere, după inimă şi minte, conectaţi şi fragili, nu avem decât a ne intreba, aşa cum a făcut mai demult Peter Sloterdijk: