„Dilema omnivorului” de Michael Pollan

A mânca nu mai este demult doar un banal act biologic de ingerare a alimentelor, ci a devenit un act cultural, un act agricol și chiar unul politic, iar expresia „ești ceea ce mănânci” incorporează toate aceste aspecte. Informația tot mai abundentă despre ce este și ce nu este bine să mâncăm a transformat alimentele din ceva de mâncat în ceva (și) de gândit, iar incertitudinile predomină asupra încrederii atunci când vine vorba despre mâncare. Îndoielile față de alimentare se amplifică tot mai mult odată cu opacitatea din ce în ce mai pronunțată ce însoțește provenienţa unui aliment concret, care se transformă, treptat, într-un simplu produs industrial. Descompunerea alimentului în constituienți ne ajută prea puțin să înțelegem cât de bun este, și încă mai puțin ne vorbește despre complexitatea procesului ce culminează cu consumul lui, pentru că consumul unui produs industrial ne-a eliberat de natură, în timp ce procesul ce susține acest consum are implicații ecologice și chiar morale. Disonanța dintre perceperea celor două fațete ale unui aliment, devenirea și consumul lui, adâncește dilema omnivorului: ce este sigur să aleg din multitudinea de opțiuni posibile?

Michael Pollan își propune să rezolve această dilemă prin urmărirea lanțului trofic prin care o plantă devine un aliment, adică lungul drum prin care energia solară captată de o plantă se transformă într-o sursă de energie umană. Acest detectiv alimentar decide să gătească patru mese, din alimente dobândite în diverse moduri: cumpărate de la supermarket, de la Whole Food, de la o fermă organică și obținute din vânat și cules, scopul de bază fiind nu masa în sine, ci tocmai spionarea felului în care toate aceste alimente ajung pe masa noastră.

Porumbomania. Porumboeconomia. Porumboescrocheria.

Nicăieri nu găsim dovada mai stridentă și mai convingătoare a industrializării ospețelor noastre ca în observarea metamorfozei peisajului gospodăriilor agricole, sub influența marșului triumfal al monoculturii. Produsele cerealiere sunt eroinele indubitabile ale dezolantei uniformizări ale acestui piesaj. Dintre ele, Michael Pollan alege porumbul, această plantă cu o configurație bizară știulete-și-pănuși, această plantă oportunistă („total dependentă pentru a supraviețui de un animal care posedă un deget opozabil, necesar ca să îndepărteze pănușile, să desprindă semințele de pe știulete și să le planteze” p.40), ca să descrie istoria domesticirii omului de către monocultură.

Porumbul a redefinit politicile guvernamentale, a absorbit subvențiile (de rând cu azotul sintetic îndesat la rădăcina sa), a zdrobit concurenții naturali mai puțin productivi, recolorând peisajul rustic într-o singură nuanță monotonă, dar cel mai isteț lucru pe care l-a făcut e că a gâdilat ambiția umană de a obține o plantă supraproductivă: o superplantă! Avantajul natural pe care îl posedă Zeya mays față de alte plante constă în captarea unui număr mai mare de atomi de carbon în timpul fotosintezei, fiind în stare astfel să facă economie de energie, să limiteze pierderea de apă și să fixeze într-o moleculă utilă semnificativ mai mult carbon. Dar cel mai răsunător succes evolutiv al porumbului a fost cucerirea supermarketului: laptele praf, ketchupul și maioneza, siropurile și sosurile, bomboanele și prăjiturile, salamul și margarina și chiar vitaminele conțin porumb. Steakul tău delicios, preparat dintr-o bovină care a evoluat să consume iarbă, căreia i s-a impus (inclusiv cu ajutorul antibioticelor) să se îndoape cu grămada imensă de porumb supraproductiv (trebuie băgată undeva această înaltă productivitate), ca să se îngrașe mai repede, deci steakul tău delicios… ai ghicit, tot din porumb se trage.

Astfel, meniul de la McDonald’s pentru care a optat autorul și care constă din cheesburger, cartofi prăjiți, nugget, Coca-Cola și desert de înghețată, deși pare de o impresionantă varientate, nu este decât „porumb peste porumb”.

„Acesta este, poate, lucrul pe care lanțul trofic industrial îl face cel mai bine: ascunde vederii istoriile alimentelor pe care le produce, procesându-le în așa măsură încât apar ca niște produse ale culturii, nu ale naturii.” (p.160).

Iar în spatele acestei cortine industriale stau petrolul, antibioticele, hormonii și… porumbul. Prețul ademenitor al unui astfel de meniu ascunde și el ceva, și anume costurile reale pe care le implică: acele costuri plătite de contribuabili ca să acopere subvențiile și plătite de natură ca să reziste dezastrului ecologic. Dincolo de toate aceste aspecte, mai găsim și soarta tragică a fermierului monoculturii, atras într-un cerc vicios al economiei, care îl suprasolicită și îl ruinează: productivitatea înaltă determină scăderea prețurilor, iar scăderea prețurilor impune fermierul să fie încă mai productiv. Explozia de porumb care rezultă în urma acestui proces este băgată în tot ce consumă omul, iar dacă în om nu mai încape, se va băga în dobitoace a căror istorie evolutivă nu a cunoscut niciodată această miraculoasă plantă.

Pastorala de Supermarket vis-a-vis de Crescătorii de Iarbă

La celălalt capăt al conștiinței noastre agricole stă atât de îndrăgita mâncare organică, a cărei idilă s-a născut din radicalismul unui grup autointitulat Robin Hood Commission, care a ocupat abuziv un teren al Universității din California pentru a planta copaci și legume. De la agrarienii autosuficienți, închiși în mica lor lume câmpenească, moda organicului s-a răspândit printre afaceriștii ingenioși, care au găsit metode eficiente de a conecta visul pastoral al mâncării sănătoase la conducta mașinăriei industriale. Printre aceste metode, care trebuie să respecte prevederile reglementare de a nu folosi erbicide chimice pentru a corespunde etichetei de aliment organic, se numără aratul frecvent și adânc care

„distruge stratul arabil din sol și reduce activitatea lui biologică la fel de sigur pe cât o fac și chimicalele; de asemenea, arăturile dese eliberează în aer atât de mult azot încât aceste terenuri organice curățate de buruieni necesită mult mai mult îngrăşământ cu azot decât altminteri” (p.218).

Dar cea mai eficientă metodă de mascare a industrialului în organic este Pastorala de Supermarket, povestea de pe etichetă, în care animalele de la fermă trăiesc în libertate și legumele cresc pe soluri fertile:

„Pastorala de Supermarket este o formă literară dintre cele mai seducătoare, destul de amăgitoare ca să supraviețuiască în pofida unui mare număr de fapte inconfortabile. Bănuiesc că fenomenul se explică prin faptul că ne împlinește una din cele mai profunde și mai vechi dorințe de a ne bucura nu numai de alimente mai sigure, ci și de a restabili o legătură cu pământul și cu cele câteva creaturi domesticite pe care ne-am bizuit și de care am depins atât de mult timp.” (p.189)

Dacă a mai rămas ceva sfânt în noțiunea de organic, trebuie să mergeți la micile ferme ale Crescătorilor de Iarbă, ca să găsiți acel ceva. În timp ce la fermele industriale simbioza dintre sol, plante și animale – soluția naturală a productivității sănătoase – este ruptă în două (pe de o parte, ferma de animale, producătoare de cantități enorme de excremente care nu îngrașă nici un sol, ci doar elimină metan, și, pe de alta, lanul de porumb care degradează solul), pentru a transforma o soluție în două probleme, atunci fermele mici, dar complexe (acolo unde se cresc găini, porci, vite și legume) se bazează numai și numai pe respectarea logicii simbiozei naturale.

„Cultivatorii de iarbă cresc animale – pentru carne, ouă, lapte și lână -, dar le privesc ca pe niște părți dintr-un lanț trofic în care iarba este specia cu rol de piatră unghiulară, legătura dintre energia solară, care alimentează cu energie orice lanț trofic, și animalele pe care noi le mâncăm.” (p.254)

Acest fel de a concepe agricultura implică muncă, calcul și cunoștințe, dar, în același timp, reprezintă o dovadă de respect pentru natură și mâncare, precum și o formă de iubire de viață.

Chemarea străbunilor

Dar cum e să te rupi de producția de orice fel, chiar și de cea mai ecologică formă de producție, și să-ți dobândești hrana prin omor în sălbăticie? Această ultimă parte a cărții, incluzând vânătoarea și culesul ciupercilor, este mai puțin tehnică și mai mult filozofică. Mânjirea cu sângele mistrețului și aventura fungică sunt forme de interogare a Naturii și a naturii umane, mai mult decât metode de supraviețuire sau de delectare. Frumusețea sălbăticiei stă în încercarea de pătrundere într-o lume demult uitată, având la îndemână (de această dată) instrumentul gândirii cizelate și curioase, în descătușarea tihnită a intelectului și în păcătuirea deliberată pe altarul culturii, întru mântuirea firii de omnivor.

Traiectoria aleasă de Pollan, începând de la produsele pe care le găsim în supermarket până la cele căpătate prin activitatea de vânâtor-culegător, e un drum înapoi intenționat, menit să ne demonstreze în ce fel civilizația ne-a corupt și ne-a fraudat, în același timp. Desigur, scopul nu este atât de naiv încât să presupună chemarea spre un salt îndărăt (aceasta nici măcar n-ar fi o soluție, ținând cont de numărul actual al populației de pe glob), ci reconsiderarea unei mentalități hypercapitaliste, (poate) epurarea unor activități umane dăunătoare și imorale, dar, mai întâi de toate, înțelegerea și asumarea cu bună conștiință a acțiunilor noastre.

Editura: Publica