Poate cel mai important adversar al discursului istoric onest îl reprezintă trecerea ireversibilă a timpului. Distanța temporală care separă faptele de redarea lor tinde să distorsioneze realitatea, să estompeze nuanțele sau chiar să contureze dimensiuni pozitive unor situații realmente tragice. Travaliul istoriografic, mai ales atunci când este supus și altor condiționări externe, capătă în acest context o aură mitică și se învârte obsesiv în jurul faptului istoric ca atare, fără a reuși însă să îi surprindă corect atât esența cât și tribulațiile. România Mare, de pildă, apare, în lumina acestor premise, drept „ora astrală a istoriei noastre”, momentul de zenit existențial căruia i se atribuie deopotrivă efortul secular al luptei pentru unire, cât și tragicul regret la adresa efemerității sale. Pulsiunile naționaliste obliterează orice încercare lucidă de a privi și altfel anul 1918 și prelungirile sale. Se trece prea ușor peste șansa imensă pe care a avut-o România, o țară intrată târziu în război pentru a își alipi niște teritorii, demers soldat însă cu o catastrofă militară, care a dus la pierderea teritoriilor din Vechiul Regat. Nu spunea Sorin Adam Matei că formarea României Mari poate fi comparată cu norocul bețivanului care își scapă cheile sub singurul stâlp luminat de pe stradă? Într-adevăr, în 1918, în condițiile știute, România a reușit ceea ce nimeni nu ar fi bănuit sau sperat în momentul intrării în război. Dar a știut sau a fost capabil statul nostru să gestioneze cel puțin decent această situație? Cu alte cuvinte, am avut o Românie Mare. Cum am procedat?

Un răspuns parțial, dar excelent articulat ni-l oferă istoricul italian Alberto Basciani, în cea mai recentă lucrare a sa, Dificila Unire. Basarabia și România Mare 1918-1940, apărută la Editura Cartier, în acest an. Ca de atâtea ori în ultimele decenii, a fost nevoie de un istoric occidental pentru a putea avea parte de o analiză detașată, lucidă și sprijinită pe o documentare impecabilă asupra unei teme complicate. Basciani își înțelege menirea de istoric în limitele sale firești, privilegiază analiza și ajunge la concluziile inevitabile, nu scuză, nu acuză, ci doar redă cu acribie dificultățile prin care a trecut provincia de la est în perioada interbelică, ca parte a statului român.

Pe de altă parte, este la fel de adevărat că stăpânirea rusească a Basarabiei, începută în anul 1812, transformase fundamental regiunea și îi diluase puternic caracterul românesc, o regiune oricum extrem de săracă și de înapoiată chiar și în raport cu standardele rusești de dezvoltare. Un anumit progres a existat atât din punct de vedere economic, cât și social sau cultural și situația avea tendința să se îmbunătățească constant. Țărănimea însă trecea prin dificultățile majore pe care le resimțeau și cei din România, aspect relevat de izbucnirea Răscoalei din 1907. Procesul de rusificare a Basarabiei a fost „puternic și persistent”, ceea ce a dus la declinul populației moldovenești, care, în anul 1897, reprezenta un procent de 47,58%, majoritatea localizați în mediul rural. În schimb, prevala antisemitismul specific acestei zone a Europei, de care nici țara noastră nu era străină. Discursul istoriografic românesc i-a prezentat mult timp pe basarabeni drept niște oameni sub vremuri, al căror țel suprem era revenirea la România. Nu s-a vorbit niciodată de explozia de violență și ură pe care acești patrioți curați sufletește au dezlănțuit-o la adresa populației evreiești, așa cum a fost cazul pogromului din 1903. Cel puțin din acest unghi, integrarea basarabenilor nu părea a fi problematică.

Revenind, după evenimentele anului 1918 care au culminat cu disoluția Imperiului Țarist, Basarabia a căutat să își impună de una singură drumul de urmat, acceptând ulterior unirea cu România, proces în cadrul căruia Sfatului Țării i-a revenit un rol consistent. Părea – și probabil a fost – singura evoluție firească pe care o aveau moldovenii, supuși unor puternice presiuni din toate părțile. În același timp, România însăși era un stat care se confrunta cu serioase dificultăți, în special economice, ca urmare a participării la primul război mondial; de altfel, la 27 martie 1918, atunci când s-a oficializat dorința basarabenilor de unire cu România, aceasta încă se afla sub ocupație germană și se pregătea să accepte umilitoarea Pace de la București. Din acest motiv, primii ani au fost, după expresia autorului, „o stare de necesitate continuă”, marcată de numeroase divergențe în drumul spre integrarea deplină.

Este necesar să precizăm din capul locului că presiunile Rusiei, ulterior ale Uniunii Sovietice, au fost constante în Basarabia, unde au fost încercate permanent crearea de rețele ilegale sau unde au fost provocate numeroase acte de sabotaj la adreasa oficialităților române. Episodul de la Tatar Bunar, din 1924, rămâne emblematic în acest sens, deși istoriografia noastră probabil că i-a supraestimat proporțiile. La fel de drept este că propaganda comunistă a găsit nu de puține ori un teren fertil în Basarabia, mulți locuitori ai provinciei aderând la acest tip de politică și acționând împotriva României. Aceste aspecte sunt, de altfel, tratate judicios în lucrarea istoricului italian și merită toată atenția. Problema însă îmi pare a fi alta. Istoricii noștri au marșat în permanență pe acest tip de amenințare externă, dar au minimalizat sau chiar ignorat profund acțiunea statului român și eforturile sale reale de integrare a Basarabiei. Or, perorarea la nesfârșit pe aceste aspecte nu poate ascunde în nici un fel incapacitatea cronică a statului român de a impune un model de dezvoltare cel puțin decent, la fel cum nu poate ascunde corupția, venalitatea și mediocritatea reprezentaților săi prezenți în Basarabia.

Această stare de lucruri a prelungit și a agravat complicata situație în care se găsea provincia basarabeană, mai ales în primii ani de după război, atunci când nu s-a făcut mai nimic pentru ameliorarea condițiilor de trai: infrastructura, în special transportul, se găsea într-o stare groaznică, aprovizionarea orașelor și satelor era în cel mai bun caz deficitară, iar abuzurile oficialităților sau jandarmilor făceau parte din banalul cotidian. Într-un apel adresat guvernului român, în numele Sfatului Țării și al Blocului Moldovenesc, se arăta, printre altele, următoarele:

„Țăranii sunt scoși noaptea să facă de gardă, măsură foarte bună, dar făcută întotdeauna pe sprânceană, fiind chemați mereu oamenii care nu se au bine cu jandarmii (…) La cel mai mic protest, omul e declarat bolșevic, spion rus și altele, bătut crunt și de multe ori se face cerere de expulzare. Bătrânii satelor sunt pălmuiți și bătuți pentru că nu stau drepți în fața jandarmului. Să nu vorbim de jafurile la care este supusă întreaga populație. Nu este țăran care să nu plătească biruri necontenite sub forma a tot felul de bacșișuri acestor satrapi ai satelor. Dar ceea ce se întâmplă cu jandarmii nu este lucru izolat: în toate domeniile administrative domnește teroare, jignire și corupție.”

Într-adevăr, atunci când se mobilizau, reprezentanții statului român puteau dobândi importante succese. De pildă, domeniul în care aceștia au excelat a fost strângerea taxelor și impozite datorate de către populație, care au crescut permanent. Chiar și așa, banii nu erau folosiți pentru modernizarea Basarabiei, iar salariile profesoriilor sau funcționarilor nu erau plătite cu lunile. Folosirea luminii sau a gazului reprezentau un lux absolut, iar prețul combustibilului creștea la cote vertiginoase. Conform documentelor emise în epocă, nemulțumirea majoră cuprinsese întreaga populație a Basarabiei, incapabilă să reacționeze în raport cu abuzurile și despotrismul centralist al Bucureștiului. În aceste condiții, Basarabia devenea un no man’s land, guvernat de violența în creștere și caracterizat de insecuritatea cronică a locuitorilor. Nici reforma agrară nu a reușit să amelioreaze starea materială a țăranilor, care reprezentau aproape 90% din populație, din cauza modului deficitar prin care a fost pusă în aplicare, proces care nu se încheiase cu adevărat nici măcar după scurgerea unui deceniu de la Unirea din 1918.

O soluție care ar fi putut fi eficentă, chiar dacă pe termen lung, era reprezentată de implementarea unui sistem educațional care să corecteze gravele carențe din Basarabia (subiectul a fost abordat într-un mod fericit și de Irina Livizeanu). Guvernul român a încercat înființarea unor instituții de cultură, a trimis material didactic în limba română sau a încercat să ridice condiția corpului didactic, dar aceste eforturi au fost mai degrabă insuficiente și fără consecințe palpabile. Conform unui recensământ din 1896, în cadrul populației moldovenești, 90% dintre bărbați și 98% dintre femei nu știau să citească sau să scrie. După cele două decenii interbelice, în cadrul cărora Basarabia a făcut parte din România procentele au…rămas în linii mari aceleași, ceea ce favoriza din nou propaganda rusă. Colonelul Enrico Baffigi, reprezentantul armatei italiene din România, observa, cu ochiul neutrului, faptul că țăranii de origine rusă, ucraineană sau bulgară priveau

„cu speranță și nerăbdare ascunse la lumea de peste Nistru. La fel de nemulțumiți sunt și țăranii moldoveni needucați, inculți și aproape incapabili de a înțelege starea actuală a Rusiei, care își aduc aminte doar de bunăstarea pașnică din trecut, comparând-o cu lipsa de certitudine, cu greutățile și dificultățile din prezent.”

Situația sistemului sanitar din Basarabia era catastrofală în perioada interbelică, desigur, în condițiile în care nici măcar în Vechiul Regat nu era cu mult mai bună. În aceste condiții populația se confrunta cu prezența cronică a malariei sau a epidemiilor de gripă, tifos exantematic și așa mai departe. Personalul sanitar era tratat cu indifernță și foarte prost plătit, atunci când salariile erau virate. Apa potabilă era deseori infestată, în timp ce orașele se sufocau din cauza mizeriei și a deșeurilor care nu erau strânse de nimeni. În România existau un medic și o moașă la două-trei comune, în timp ce în Basarabia funcționa un medic la patru sau chiar șase comune. Boli infecțioase care puteau fi ținute sub control în restul țării se transformau în veritabile epidemii în Basarabia și măcinau vitalitatea locuitorilor. Se adăuga la aceasta alimentația foarte proastă, oamenii fiind deseori la limita subzistenței din acest punct de vedere. La fel, cârciumile, existente, într-un număr foarte mic în timpul regimului țarist, au proliferat acum și au avut un succes deloc neglijabil.

Nu ar trebui să mire pe nimeni, în aceste condiții, faptul că partidele extremiste din România au găsit un ecou favorabil în cadrul populației basarabene. Era reacția unor oameni ajunși la limită, supuși permanent abuzurilor și ignorați de oficialități, a căror inacțiune devenea exasperantă. Sigur că istoricii români au pus accentul pe patriotismul oamenilor politici români de-a lungul timpului, așa cum a fost cazul lui Ionel Brătianu, pornind de multe ori de la discursurile sau scrierile acestora. Dar o țară nu se construiește, nu se modernizează și nu se omogenizează în acord cu acest tip de acțiuni. Este lesne să ne închipuim reacția basarabenilor, în contextul în care aceștia se confuntau cu realitatea tabloului schițat mai sus, față de discursurile și declarațiile de intenție ale elitei politice bucureștene. România a avut o șansă enormă de  a alipi și integra Basarabia în cadrul unui stat care să încerce să ofere un minim de dezvoltare sau măcar de perspectivă, dar a eșuat lamentabil din cauze ce țin în primul rând de neputința noastră funciară, omniprezentă în istoria românilor.

Ultimatumul sovietic din vara anului 1940 a venit cumva firesc în contextul celui de-al doilea război mondial, dar el a fost primit cu ușurare de o parte a populației basarabene, deși regimul comunist avea să întreacă în cruzime și cinism orice altă formă de conducere. Alberto Basciani analizează cu discernământ și atenție inclusiv acest episod. Mai ales că în cadrul istoriografiei românești s-au imaginat diverse scenarii de-a lungul timpului: ar fi putut România să reziste Uniunii Sovietice sau să nu cedeze Basarabia decât în urma unei rezistențe armate? Exemplul finlandez era la îndemână, așa cum a subliniat și Neagu Djuvara, care a creionat un scenariu al rezistenței românești ce frizează, totuși, utopicul. România nu era Finlanda și avea amenințări concrete din toate părțile, ceea ce face ca soluția tactică corectă să fi fost totuși cea adoptată în anul 1940 de către un regim care altfel poate fi acuzat de multe alte vini grave. Sau, așa cum remarca istoricul italian, ar fi fost nevoie de un stat puternic, modern, sigur pe capacitatea sa, dar și pe o conștiință națională puternică a basarabenilor pentru a putea fi schițat cel puțin un început de rezistență. România nu îndeplinea nici unul dintre aceste atribute. Basarabia pare a fi fost un proiect bun de bifat la finalul anului 1918, iar în rest o provincie perifierică atât fizic cât și ideatic, neglijată, dar deseori abuzată, ai căror locuitori nu puteau în mod firesc simți apartenența la un centru de putere îndepărtat, dar în permanență ostil. România a pierdut oficial Basarabia în iunie 1940, dar senzația este că această provincie nu fusese niciodată câștigată.

Rămâne să remarcăm încă o dată calitatea istoriografică a acestei lucrări, precum și prestanța intelectuală a lui Alberto Basciani, care și-a îndeplinit cu rigoare și profesionalism meseria de istoric analizând cu luciditate și neutralitate un subiect parcă interzis istoricilor români. De altfel, exemplul poate fi urmat și poate servi unor interpretări la fel de reușite asupra destinului celorlalte provincii alipite României în 1918. S-ar putea să descoperim, în răspăr cu canonul istoriografic românesc, că România Mare a fost o construcție mult mai fragilă decât ne-ar plăcea să credem și că elita noastră politică și-a ratat în mare parte misiunea istorică pe care viitorul le-a trasat-o atât de generos.

După citirea acestei cărți și după comparația inevitabilă cu ceea ce s-a scris despre acest subiect în cadrul istoriografiei românești, cea mai bună replică pare să fie reprezentată de versurile lui Mircea Dinescu: „Opriți istoria, cobor la prima/Opriți la stația Doamne-Ferește.”

Dificila Unire. Basarabia și România Mare, 1918-1940 de Alberto Basciani

Editura: Cartier

Colecția: Cartier Istoric

Traducerea:  George Doru Ivan și Maria Voicu

Anul apariției: 2018

Nr. de pagini: 428

ISBN: 978-9975-79-902-7

Share.

About Author

Avatar photo

Istoric, pasionat de avatarurile istoriografiei românești și evoluția ideologiilor politice, dar mai presus de toate, de lectură în general, singura capabilă de a îmi menține spiritul critic conștient și de a îmi induce optimismul fără de care lumea ar părea atât de sumbră.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura