Știam la ce se mă aștept. Anul acesta a fost sub semnul lui Enescu. În septembrie am ascultat Poema Română interpretată de Filarmonica George Enescu sub bagheta lui Gabriel Bebeșelea, într-un Ateneu care a vibrat la propriu doar pentru că talentatul, dar și extrem de rigurosul dirijor a vrut să se audă așa cum și-a dorit compozitorul. În octombrie am ascultat iarăși Enescu, dar o piesă muzicală mai puțin știută de publicul larg, în intepretarea unui duo de excepție – Mara Dobresco și Matei Ioachimescu. Despre concertul de la Oradea din seria celor zece cuprinse în cadrul turneului național 100 x Enescu s-a scris pentru Bookhub.ro la vremea respectivă. Suficiente dovezi aduse în favoarea afirmației cu care mi-am început scrierea. Și, cu toate acestea, ce-am auzit în Salon Cerkez al Muzeului Național Cotroceni în seara zilei de 8 noiembrie 2018 a fost cu mult peste închipuirile mele. Pentru că despre Octuorul lui Enescu poți să citești multe, dacă nu-l auzi măcar o singură dată toate cele citite sunt inutile.
În general scrierile de tinerețe, fie că vorbim de literatură, fie că vorbim de muzică, sunt greu de luat în seamă din punct de vedere valoric; ele contează ca borne – începuturi sau premise a ceea ce urmează după ele. Fie sunt prea grăbite, cu finaluri ratate, fie sunt cu doze consistente de nesiguranță sau superficialitate, istoricii literaturii ori cei ai muzicii le iau în calcul doar pentru că de undeva trebuie să înceapă și marile cariere. Numai că la Enescu lucrurile stau exact invers. Octuorul e o lucrare scrisă la 19 ani. În patru părți, una mai diferită și mai complexă decât cealaltă, Lucrarea asta te face să te trezești de-a binelea și să te scuturi de orice rutină, pentru că doar așa poți să spui la final că ai fost acolo prezent, că ai luat parte la concert. Cumva, în Octuor regăsim tot ceea ce a scris Enescu ulterior, dar în forme mult mai concentrate, iar asta înseamnă soliști foarte buni, cu moral puternic, care să nu se lase dominați de dificultatea partiturii. Iar după ce-am ascultat Bucharest Festival Orchestra sub bagheta lui Cristian Lupeș cred că cei opt soliști mai au nevoie de ceva: de un dram de nebunie, căci altfel nu-mi dau seama cum de au putut să facă să se audă dumnezeiește Octurorul enescian. Fără să minimalizez importanța și frumusețea celorlalte două piese muzicale ale serii, rămân la ideea că Octuorul chiar trebuia adus în prim-planul lumii muzicale de la noi și mă bucur că a făcut-o Cristian Lupeș. El are personalitatea impusă de scriitura lui Enescu. Este ambivalent – când vulcanic, când retras în propriul sine doar pentru că are nevoie să înțeleagă mai bine, iar tipul acesta de personalitate este exact ceea ce trebuie pentru ca Octuorul să se audă așa cum și-a dorit George Enescu. Și mi-a plăcut cum și-a condus soliștii în timpul concertului. Îi aducea pe rând în prim-plan, după cum o impunea partitura muzicală, pentru ca după aceea să-i lase să dialogheze firesc, natural (mi-a plăcut la nebunie să văd cum Mădălina Mihalache dialoga din priviri cu Bogdan Postolache, după cum a fost o reală încântare s-o văd pe Diana Jipa cum își domină oboseala (a dus două turnee în paralel, ambele la nivel național, cu programe foarte diferite și cu formule concertistice la fel de diferite, ceea ce nu e puțin deloc!) și o convertește în emoție pură care s-a împletit în cel mai fericit mod cu putință cu notele înscrise pe portativ. Una din cele patru părți ale Octuorului este mai temperamentală, mai furioasă decât celelalte trei și cere tehnică impecabilă și atenție exersată îndelung, pentru că dacă unul dintre cei opt greșește o notă se duce pe apa sâmbetei tot. Ei bine, n-au greșit! Iar ceea ce s-a auzit m-a trimis în alte sfere.
Sper ca și în 2019 să am parte de astfel concerte și da, sper să aud Enescu interpretat așa cum s-au auzit în seara asta: impecabil din punct de vedere tehnic, magnific din punctul de vedere al emoției transmise de cei din scenă. Și, de ce nu, poate că Festivalul Internațional George Enescu va crea contextul favorabil pentru ca astfel de dorințe să devină realitate!
Turneul național 100 x Enescu – Soliștii serii au fost:
vioară – Diana Jipa, Cristina Denise Pașa, Tiberiu Branga, Alexandru Marian
violă – Vots Emanuel, Madalina Mihalache
cello – Postolache Bogdan, Eduard Zecheru
Dirijor: Cristian Lupes
Programul serii:
„Dansurile românești” de Béla Bartók
„5 of Millenium” de Liviu Dănceanu
”Octuorul op. 7” de George Enescu
