Dimineață pierdută, romanul Gabrielei Adameșteanu a luat Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România în 1984. Pe bună dreptate, romanul a cucerit atât critica de specialitate, cât și publicul, fiind construit din toate ingredientele necesare unei compoziții literare reprezentative. Romanul, dar și adaptarea sa scenică, au făcut epocă, cu alte cuvinte ambele au fost blockbuster în vremuri când cota de succes trebuia aprobată de partid, iar popularitatea trebuia să nu depășească anumite limite. A fi popular și a avea succes în anii ´80 căpătau adeseori conotații negative – succesul venea însoțit de obligația de a fi membru de partid, ba chiar activist fervent al partidului unic și deseori concesiile făcute regimului mergeau până la a fi turnător la Securitate. Să nu uităm, de asemenea, că decada optzecistă a fost una total neprielnică artelor scenice, frigul din sălile de teatru și concerte fiind ceva obișnuit, iar cenzura ajunsese să trunchieze în mod nefericit aproape orice text clasic. În contrapartidă, are loc marele avânt al Cântării României, un fenomen artistic (de fapt, nonartistic) al regimului comunist, adus la stadiul de reper de calitate și sită de cernere a (non)valorilor; se adaugă festivalurile studențești și orice alt festival, unde mai mult de ¾ din producții erau dedicate partidului și conducătorilor țării. În aceste condiții spectacolul Dimineață pierdută cucerește publicul, de o asemenea manieră, încât unii au revăzut producția Teatrului Bulandra de mai multe ori. Cum se explică succesul la public, dar mai ales cum a fost posibil ca un astfel de spectacol să facă istorie (în lumea culturală românească) ține de calitatea dramatizării și de concepția regizorală. Cătălina Buzoianu spunea despre Dimineață pierdută că este cel mai bun spectacol al ei! Așa și este!

N-o să fac o cronică de spectacol, pentru că s-a scris foarte mult și despre viziunea regizorală, dar și despre jocul actorilor. E aproape imposibil să mai spui ceva nou, dar e interesant de privit spectacolul din perspectivă istorică. Este el și astăzi la fel de valoros? Rămâne la fel de bine făcut și astăzi, când, iată, au trecut mai bine de treizeci de ani de la premieră? Îi dăm mai puțin rating astăzi? Reușim astăzi să privim cu ochi critic și detașat saga unei familii din perioada interbelică povestită de Vica? Cum ne raportăm la jocul scenic, la scenografie, univers sonor și tot ce mai intră în „cuprinsul” unui spectacol? Schimbarea de regim politic influențează receptarea unui produs spectacular și dacă da, în ce mod? Privim mai indulgent sau mai critic un produs cultural realizat în anii în care cenzura avea un cuvânt greu de spus? Cât de bine trebuiau să joacă actorii, cât de buni trebuiau să fie, astfel încât să păcălească cenzura și să nu facă prea multe compromisuri? Despre toate acestea trebuie vorbit mai cu seamă acum, când suspendarea activităților culturale (iată, o nouă și mult mai dură formă de cenzură decât cea comunistă!) ne-a întors în arhive, acolo unde istoria teatrului românesc era bine ascunsă și deloc ferită de straturile de praf. Cât de multe din aceste spectacole trec cu adevărat proba timpului? Câte dintre ele mai sunt astăzi valoroase din punct de vedere estetic, câte dintre ele mai pot fi luate în considerare ca fiind repere pentru noi și noi producții? Într-un mod mai restrictiv – cât de bogată este istoria teatrului românesc?

«Gelu Ssst!

Vica Las-că nu te fac de râs! Că uite, vine ăia care sare noaptea gardu, cum a mai venit…

Gelu Ei, au venit…

Vica A venit, dacă-ți spui! A sărit noaptea gardu și-a luat mașina mea de tocat.

Gelu Și cum au intrat în casă?

Vica Auzi întrebare! A intrat că e hoți, de! Ășita are șperache, are… I-a trimis intriganta de proprietăreasă: „Duceți-vă”, le-a zis, „acu e timpu să vă duceți la madam Delcă! Mergeți la madam Delcă și luați-i mașina de tocat”, le-a zis. Și ei a sărit gardu noaptea, a deschis cu șperaclu, a venit peste mine, și-a luat-o… Dacă-ți spui!…

Gelu Mătușă, mașina de tocat e la locul ei!

Vica (teribilă) Cum să fie mașina de tocat la locul ei?

Gelu Ssst! Mătușă, te rog…

Vica Haidi, lasă! să vorbim ce trebuie, c-acu vine ăștia și te dă afară…»

(Dimineață pierdută, dramatizare de Cătălina Buzoianu după romanul omonim de Gabriela Adameșteanu, Editura Tracus Arte, 2018)

Dialogul de final de spectacol, dintre Vica și nepotul ei, un dialog cu dublă semnificație (pentru că cei doi sunt și ca actori în aceeași relație de rudenie) este mai mult decât revelator pentru semnificația întregului construct spectacular. Dar ca să-mi explic afirmația, va trebui să fac un mic ocol și să o iau de la prima scenă a spectacolului. O saga de familie adusă la scenă de Vica, un personaj parcă scos acum din Un veac de singurătate și pus să aducă mărturie cu privire la întâmplările care au marcat evoluția familiei  lui Sophi Ioaniu. O familie care a trebuit să facă față schimbării de regim politic, să-și asume noua condiție socială impusă de dictatura comunistă și să supraviețuiască la propriu. Deși multe dintre alegeri și opțiuni le sunt influențate mai degrabă de calitățile personale decât de  dinamica deciziilor politice, este interesant de urmărit cum Vica reflectă la nivel de replică felul cum membrii familiei și apropiații acestora reușesc să se adapteze sau nu la toate răsturnările de situație dictate de decizii politice luate la nivel internațional și național. Vica este o oglindă vie și în ea ajung să se reflecte toți, fie femei, fie bărbați. Că le convine sau nu imaginea de care au parte e o problemă la care Cătălina Buzoianu găsește o soluție foarte bună; regizoarea separă scena în trecut și prezent cu ajutorul unei căi ferate schițată cu ajutorul unor cărămizi, dar și cu ajutorul așezării în anumite locuri a unor obiecte de decor cu semnificații multiple – vezi scaunul tip jilț. De asemenea, dinamica schimbării ține și de registrul vertical – în partea de jos a scenei este martora, cea care e aici și acum, în partea de sus este societatea (ascunsă în spatele ușilor), dar și locul unde se face joncțiunea dintre public și privat. Acolo, în spatele ușilor închise personajele se frământă, participă la diferite evenimente publice, petrec etc., pentru ca după o intrare furtunoasă să intre în casă, acolo unde pare că nu se întâmplă nimic și că toate-s vechi și neschimbate. Deși regia TV a viciat mult (prea mult uneori) viziunea de ansamblu, cei care au asistat la transmisiunea în regim de online a spectacolului au putut să-și dea seama cât de integralist a gândit regizoarea tot spectacolul. Niciun amănunt scenografic nu este întâmplător, după cum niciun un pas al Vicăi nu este pus la întâmplare.

Din punctul meu de vedere, cred că personajele din Dimineață pierdută au căpătat adevărata relevanță pentru narațiune prin felul cum s-au apropiat sau distanțat de Vica. Cu cât i-au fost mai aproape, cu atât mai multe defecte au și invers. Jocul de subiectivități este bine redat și prin stridențele din construcțiile de rol. Spectactorului de astăzi i se relevă mulțimea de prejudecăți a generațiilor de „oameni noi”: pentru ei oamenii interbelicului, personajele din clasele superioare ale societății erau niște sclifosiți, niște fandosiți plini  de defecte, rupți de realitatea (adeseori crudă). Cel mai bine construit din acest punct de vedere mi s-a părut a fi Sophie Ioaniu (magistral jocul Rodicăi Tapalagă), iar punerea față în față a celor două – Vica și Sophie – activează și reactivează stări și ambiguități menite să ilustreze și jocul cu planurile istorice.

Dialogul absurd din finalul spectacolului  ține loc de rezumat, iar fantasma din capul Vicăi – „Duceți-vă”, le-a zis, „acu e timpu să vă duceți la madam Delcă! Mergeți la madam Delcă și luați-i mașina de tocat” – devine, de fapt, expresia unei realități crude. Mașina de tocat timpul, amintiri , istoria și istoriile personale își face treaba, e la locul ei, cum bine spune Gelu, iar oamenilor nu le rămâne altceva decât să învețe să se folosească de ea, dacă nu vor să devină material bun de tocat. Fie și doar pentru acest final și spectacolul Cătălinei Buzoianu merită să devină (sau să rămână în continuare) material de studiu.

DIMINEAŢA PIERDUTĂ – Teatrul Bulandra

după Gabriela Adameşteanu

regia:  Cătălina Buzoianu (1986)

Distribuția

Gina Patrichi – Ivona

Tamara Buciuceanu – Botez / Zoe Muscan (Vica)

Valentin Uritescu (Delcă)

Mihai Constantin (Gelu)

Irina Petrescu (Margot)

Rodica Tapalagă (Sophi Ioaniu)

Ion Besoiu (Nichi)

Lucia Mara (Madam Cristide)

Tora Vasilescu (Vica Tînără)

Ina Apostol (Ivona Copil)

Victor Rebengiuc (Profesorul Mironescu)

Marcel Iureş / Răzvan Ionescu (Titi Ialomiţeanu)

Beate Fredanov (Sophie Ioaniu – Bătrîna)

Eugenia Balaure (Ana Marian)

Decorul: Mihai Mădescu

Costumele: Liana Manţoc

Muzica: Mircea Florian

Mişcarea scenică: Miriam Răducanu

Data premierei: 03.12.1986

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura