Încep direct. Ești într-o etapă de maturitate profesională sau nu?
Da.
Mie așa-mi pare. Ai ajuns greu aici?
Da.
Ai sacrificat ceva? Sau ce consideri că ai sacrificat până acum?
Nu vorbim de un sacrificiu. M-a interesat meseria asta. Am făcut ce mi-am dorit să fac. Iar începând cu 1993, am trăit un punct de cotitură. Spre bine.
Deci ți-e bine în ceea ce faci acum.
Da, dar nu pot să spun că…
Dar putea fi și mai bine.
Da. Dar nu vreau să nu fiu recunoscător Universului, dimpotrivă. Ce s-a întâmplat în ´93, am mai vorbit eu despre Simon McBurney, poate ai auzit de el. Omul ăsta mi-a schimbat viața. Dar la ora aia nu mi-am dat seama. Mult mai târziu m-am trezit înțelegând niște lucruri pe care mi le povestise el.
În 2018 ai făcut și film, ai jucat și teatru, dar ai mai făcut ceva care mie mi-a plăcut foarte mult: ai făcut parte din juriul Galei HOP și m-am bucurat că ați premiat exact oamenii pe care i-aș fi premiat și eu.
Te referi la Dan Pughineanu?
Și la el, dar mai ales la Alex Popa, preferatul meu este Alex; pe cât de fragil este, pe atât de capabil să te facă să uiți să respiri este. Se joacă cu emoțiile într-un fel atât de personal… dar, revenind, întrebarea mea este: ce le-ai dat tu acestor tineri, ce ți-au dat ei?
Ca de obicei, când mă duc la un examen la Institut – eu îi spun în continuare „Institut” – bucuria e că reușesc să mă încarc cu ceva proaspăt și să învăț de la ei, pentru că tot ce-mi doresc acum e să nu mă duc la vale în zona de confort. Dimpotrivă. Și e adevărat că nu mai am energia de acum douăzeci de ani. Dar sper să mai fie cel puțin zece ani în care să pot lucra la capacitate maximă. După aia, știi cum e, te duci încet la culcare. Vrei să mai fii pe scenă, normal, deja e o a doua natură, dar începe să fie ciudat pentru public.
Eu am o vorbă: e foarte important să te retragi la timp. Numai că există o presiune a sistemului și încă alți câțiva factori.
Nu știu exact cât are un actor posibilitatea să se retragă într-un confort al bătrâneții, în care stă liniștit și își savurează amintirile, eventual se uită la niște fotografii, citește sau recitește niște cărți…
…sau e invitat la un workshop în care mai povestește despre una sau alta dintre experiențe.
Da, e ok. Poate să se întâlnească cu niște profesioniști și să discute liber despre cum erau lucrurile acum „o sută de ani”. Asta în caz că lucrurile nu evoluează în așa fel încât el să devină anacronic și să pară o momâie. Chiar nu mi-aș dori asta. Mai degrabă îmi doresc să stau și să citesc niște lucruri. Știi, am câteva cărți puse deoparte. Nu multe. Pe unele îmi doresc să le citesc și acum, dar nu reușesc să găsesc timp. Așa că le păstrez pentru mai încolo.
E fain să construiești cu astfel de speranțe.
Știi cutiile alea de la Ikea? Nu-s nici mici, nici cele mai mari. Am vreo două-trei cutii de-astea. Pline cu cărți. Mă așteaptă. Am și câteva cutii cu cărți pe care le păstrez pentru Sașa sau pentru Sonia. Pif-urile mele din copilărie au ajuns demult la Sonia.
În O mie motive, ai o referință legată de carte. Acesta este spectacolul revelator pentru mine în ceea ce te privește [despre spectacol am scris aici].
Nu știu ce reprezentație ai prins.
Eu am prins două, din care una foarte bună.
O mie de motive e o ruletă rusească.
O ruletă rusească din cauza publicului.
Acum vreo două luni, am avut o seară incredibilă. Imaginează-ți un sfert din spectatori cântând Wish You Were Here. De-abia în momente ca ăsta înțeleg potențialul acestui spectacol. Sunt conștient de nevoia de comunicare, de interactivitate pe care o simte publicul în ultima vreme. Înțeleg și fenomenul stand-up comedy, chiar dacă nu mă atrage deloc ca gen de exprimare artistică. În O mie de motive chiar am posibilitatea de a intra – deloc agresiv – în sufletul spectatorului, de a-l implica în poveste.
Credit foto: Ovidiu Moisin
La prima reprezentație pe care am prins-o s-a lăsat cu plânset, deci am văzut efectiv oameni ieșind din sală plângând, mergeam pe stradă spre Piața Romană și mi-am spus „Ăsta da efect!”; la a doua reprezentație n-ai avut public atât de bun, țin minte că te-ai chinuit să găsești „personajele”, singurul care a fost cât de cât în rol a fost veterinarul. Evident că pe mine mă interesează să văd cum te descurci tu, pentru că mă interesează foarte mult cum se schimbă dinamica și cât de mult își poate permite un actor să se joace, de exemplu, cu libertatea, pentru că un actor are o libertate a lui de care poate să dispună sau nu, sau cu care habar n-are ce să facă.
De acord.
Tu cum ai ajuns să te joci cu libertatea asta? Pentru că îți iei foarte multă libertate pe scenă.
Ține de antrenament. Acum vine vacanța, câteva luni n-o să joc nimic. Iar în toamnă o să fiu iar un debutant. O iau de la început, tot timpul. Am acceptat de mult condiția asta. E ca și cum te antrenezi la sală, după aia o lași baltă câteva luni, iar apoi vrei să ridici o sută de kilograme. N-ai cum. Dar e adevărat că m-am obișnuit să intru în zone riscante. La un spectacol cu O mie de motive m-am dus exact la un spectator care dormea. Sau ațipea. Ceva de genul ăsta.
Ai vrut tu să-l provoci?
Nu neapărat. Am vrut să-l trezesc. Poate venise târât de nevastă-sa, n-am idee. Poate că el voia să se uite la un meci, și nu știa de ce soarta l-a adus la teatru. Se uita urât la mine, efectiv. Nu înțeleg impulsul care m-a făcut să încerc să-l aduc la numitor comun cu restul publicului. N-avea rost. Învăț din propriile mele greșeli. Învăț să mă agăț doar de spectatorii care empatizează cu povestea.
Asta e ceva ce ai învățat în timp. N-ai fi putut să faci O mie de motive acum, să zic, 10 ani sau acum 15 ani.
Nu. De fapt, nu știu. E bine că a apărut Horia (Suru). O mie de motive e rodul muncii a doi oameni, chiar dacă e un one-man-show. Au fost alte lucruri bune, iar unele dintre ele aparțin istoriei recente, chiar dacă n-ai auzit de ele. Unele au trecut aproape neobservate, chiar dacă aveau publicul lor fidel la Metropolis sau Godot. Tom și Jerry a fost un pas înainte. Apoi Colibri. Nu cred că știi povestea.
Nu, spune-mi-o acum.
Colibri (The Hummingbirds) e o piesă scrisă de un norvegian. Am mers la o lectură în Green Hours, citeau Daniel Popa și Laurențiu Bănescu. La sfârșit, m-au întrebat dacă vreau s-o regizez. Am fost entuziasmat. Iar ei mi-au spus că e musai s-o facem în trei săptămâni. De ce? Pentru că dramaturgul care scrisese piesa avea un traseu care era bine stabilit, pleca dintr-o țară în alta, să vadă premiera aceleiași piese, în Spania, în Franța și tot așa. El știa clar tot traseul, își luase biletele de avion, cu toate escalele, iar premierele erau stabilite. L-am făcut. O perioadă superbă din viața mea, munca la repetițiile cu ei. Am tăiat jumătate din text. Daniel Popa, care tradusese împreună cu Bănescu, zice: „Mi-e frică. O să vină autorul și-o să-și dea seama.” Zic: „Ok. No worries.” Vine ziua premierei. Autorul, în sală. După spectacol vine la noi și ne spune: „Ați tăiat textul!” Zic: „Da.” Și el spune: „Vreau și eu varianta asta!” 🙂 Era chiar ok. Adică noua variantă, vreau să spun, era chiar ok, dacă nu voiai să întinzi nervii spectatorilor la maxim. Majoritatea pieselor de teatru sunt foarte mișto atunci când le citești pe hârtie, dar când ajungi pe scenă trebuie să tai, uneori chiar fără milă. Asta e deja o regulă. Tai, adaptezi, traduci, reinterpretezi.
Nu vrei să experimentezi de dragul experimentului.
Multe lucruri se repetau, era normal să tai. Dar Colibri rămâne, oricum, o piesă senzațională, în primul rând din scriitură. Mi-a plăcut că am intrat mult în zona de teatru absurd, am explorat o zonă foarte mișto. Scuze, sar de la una la alta: Frați ai văzut? La Timișoara.
Nu. Nu încă.
Îl tradusesem din anul 2000. Am vrut să-l fac și trebuia să-l fac, dar n-aveam experiența necesară și n-aveam bugetul necesar.
Acolo și joci, dar și regizezi. Știi că e un pic schizofrenic să te disociezi în cele două posturi.
Am început cu Zaruri și cărți în Green Hours. Am pornit la drum cu Petre Fumuru, care mi-e prieten de-o viață. Consider că spectacolul ăsta e școala mea. Știi, sunt oameni de vârsta mea care spun că m-au remarcat abia în Sex Drugs Rock and Roll. Și știu asta, practic, a fost prima oară când n-am mai fost invizibil. Dar, de fapt, Zaruri și cărți a fost școala mea de teatru. A fost un exercițiu necesar. Uneori jucam la Green Hours cu doar 20-30 de spectatori. Dar eram fericiți.
Asta-ți prindea bine ție.
Da, era o joacă, poate ținea și de improvizație, dar personajul meu avea multă libertate, adică era foarte elastic. Fumuru juca un tip mai încet la minte. Și pe asta se baza toată situația comică, pe comunicarea imposibilă dintre cei doi.
Am divagat. Ce spuneam?
Frați.
Așa. Frați era un proiect imposibil de imaginat. În primul rând ca buget. Trebuia construită o cabană întreagă. Nu se putea juca în Green Hours. Iar acum doi ani jumate, Ada Hausvater mi-a spus că vrea să vadă o piesă regizată de mine. I-am propus piesa, fiind convins că o să zică nu, din cauza bugetului. A spus ok. L-am vrut pe Tudor Prodan, pentru scenografie. A spus ok. (Mai lucrasem cu Tudor la Tom și Jerry, iar acum, recent, la Stage Dogs. Tudor e un magician, un artist desăvârșit.) Recunosc, Ada Hausvater a avut curaj, sunt conștient că există oameni care încă mă percep ca pe „actorul ăla care face și regie”, iar, în lumea teatrului, vocile astea sunt foarte greu de evitat. Există prejudecăți, există cu adevărat oameni foarte talentați și producții teatrale superbe pe care n-o să le vezi niciodată promovate de UNITER, sau de alte organisme de genul ăsta. De-asta spun că Ada și-a asumat un risc. Ulterior, chiar ea mi-a spus că avea emoții. Dar îmi amintesc că a venit la prima lectură, a stat să vadă cum lucrez cu actorii, iar apoi am simțit că s-a relaxat. Am nevoie de o atmosferă mișto la repetiție, am nevoie să ne simțim bine, să râdem, să ne bucurăm de tot ce descoperim. La Frați am repetat doar 18 zile, dar uneori munceam 11-12 ore pe zi, iar actorii nu leșinau. 🙂 Acum spectacolul se joacă de doi ani, la Timișoara, cu sala plină.
Credit foto: Ovidiu Moisin
Revenind la Legături primejdioase, într-un fel te-ai întors acasă cu acest spectacol. Pentru că el se joacă la Teatrul Mic.
Chiar dacă o să sune patetic, gândul inițial a fost acela că mama a făcut o mulțime de roluri pe scena asta. În sala Teatrului Mic, am cu mine un înger păzitor.
Da, dar uite, te-ai întors acasă, cu un rol de amploare care nu e ușor de dus. Cred că a fost și dificil de construit, lăsând în spate memoria afectivă și locul. Cezar Grumăzescu îmi spunea că a învățat foarte mult de la tine în timpul repetițiilor.
Am nevoie să simt că toți colegii mei de scenă îmi sunt familie. Și cred că am reușit asta. Cezar crește uimitor, de la un spectacol la altul. Toți colegii mei se transformă, pe măsură ce ne lăsăm duși de val. Încredere în parteneri, asta-i tot. Totul pleacă de la jocul ăla din Institut, aparent stupid, în care te lași să cazi pe spate, cu ochii închiși, iar un coleg stă în spatele tău și trebuie să te prindă la timp.
Cere un public special Legături primejdioase?
Nu-mi dau seama. Chiar nu-mi dau seama. Există tot felul de reacții din partea publicului, uneori foarte neașteptate. Dar am învățat să nu mă mai mire nimic. Am trăit lucruri incredibile uneori, am avut experiențe ciudate în unele teatre din țară, cu reacții absurde. Mă refer la alte spectacole, Legăturile primejdioase n-au plecat încă în turneu.
Recent, la Buzău, cu Vestul singuratic.
Paradoxal, ăla a fost un spectacol foarte bun. La pauză au plecat două sute de spectatori. Dar au rămas alte două sute. Pentru aceia am jucat.
Evident că a rămas în sală un public care era avizat. Problema este că-s prea puțini, din punctul meu de vedere.
Nu condamn pe nimeni. Nu mă lupt cu prejudecățile nimănui.
Eu nu pun problema de condamnare, eu mă întreb ce-am putea face să aducem mai mulți în sală; eu mă uit și-n București, suntem aceeași oameni peste tot…
Eu am zis de mult că suntem o sectă. 🙂 Noi, cei de pe scenă, împreună cu cei din sală.
Revenind la Legături primejdioase, faci aici un rol care te pune în valoare. Mie-mi place pentru că e un rol care provoacă.
Nu mi-am construit nimic pe „hârtie milimetrică”. Sunt multe scene care nu și-au atins încă potențialul real. Dar asta se poate întâmpla și după 20-30 de spectacole.
Da, și asta e adevărat. O să vreau să-l mai văd o dată cu mintea odihnită.
Peste un timp.
În stagiunea din toamnă, pentru că vreau să văd cum s-au așezat unele lucruri și, mai ales, cum s-au așezat cuplurile. Mie îmi place foarte tare Alina Rotaru. Îi văd evoluția de la spectacol la spectacol.
Alina vine să repetăm textul înainte de fiecare spectacol. Iar, în sistemul meu, asta e deja o religie. Cu domnul Iureș am jucat chiar acum câteva zile, așa că acum nu mai e nevoie să trecem prin tot textul [interviul l-am luat în sala de la Teatrul ACT, înainte de o reprezentație a spectacolului Stage Dogs], dar, de obicei, repetăm textul înainte de spectacol, e foarte important.
În 2018 te-ai întors la film. Joci foarte puțin film, deși tu dai foarte bine pe sticlă. De ce?
Nu sunt solicitat.
Credit foto: Ovidiu Moisin
La Moon Hotel Kabul pe mine m-a prins rolul tău de abia pe la jumătatea filmului. După care a trebuit să-l reiau de la început. Mi-a plăcut mult cum s-a construit relația dintre tine și Rodica Negrea, dar și dintre tine și Alexandru Nagy.
O să mai lucrez cu Alexandru. Nu știu exact când. Îmi place că nu-și găsește liniștea, face și regie și actorie.
Știe foarte bine ce vrea, dar în același timp e și într-o continuă căutare.
E normal, gândește-te că are sub 30 de ani. Nu pot decât să admir demersul lui. Pentru că eu m-am trezit târziu, abia pe la 32.
Ce să zic, târziu! Dar fiindcă ai adus vorba, ce înseamnă târziu pentru tine? Ți se pare că până la 32 de ani ai pierdut ani?
Da. Am citit niște chestii, dar n-am făcut nimic.
Crezi că dacă ai fi început mai devreme sau, mă rog, dacă ai fi avut startul ăsta mai devreme, ai fi fost acum în altă parte?
Nu știu.
Mie mi se pare că s-au așezat lucrurile cum trebuie.
Cât de cât, oarecum, dar există un potențial care e nefolosit, chiar în momentul ăsta.
Știi, sunt unele cărți pe care, dacă nu le-ai citit la o anumită vârstă, nu le mai poți citi, așa-i și cu rolurile.
Normal, n-o să mai joc Romeo.
Ba da, poți să-l faci contre-emploi. 🙂
Doar pentru nebunia ta.
Să văd eu arta din tine!
Și cu Rodica Mandache în Julieta.
Asta e la limita parodiei, îți dai seama.
Am glumit, onorată instanță.
Revenind, ție cum ți-a fost în rolul ăla din Moon Hotel Kabul? Per ansamblu, mie mi-a plăcut filmul, are și premii la festivaluri.
E mai bun decât m-am așteptat. Există lucruri care țin de realizarea filmului… Lucruri despre care n-am cum să vorbesc. Am semnat un contract care îmi impune să nu spun lucruri care ar putea aduce prejudicii imaginii realizatorilor.
Evident că nu-ți cer asta.
N-a fost o perioadă ușoară. Eu am nevoie, cu adevărat, ca regizorul să-mi devină cel mai bun prieten.
Tu numai așa poți lucra?
Păi se pare că nu. 🙂
Ok, am înțeles. 🙂
Știi ce se întâmplă, Nona, trebuie să fii atent la fiecare dublă. Dacă greșești, există riscul ca regizorul să păstreze chiar dubla aia. Adică cea mai proastă. Și atunci totul devine foarte epuizant. La Moon Hotel Kabul am făcut față, în cele din urmă, pentru că m-am agățat de niște oameni cu care am reușit să comunic real.
Ai nevoie de ancore?
Clar.
Oameni care să-ți dea siguranță.
Și prietenie. În cel mai bun sens al cuvântului. Ai prima zi de filmare, a doua, iar apoi încep să se lege niște lucruri și întâlnești niște oameni care chiar apreciază munca ta. Am citit de curând un interviu al lui Daniel Sandu. Spunea că toți oamenii de pe platou trebuie să fie o echipă, corp comun. Spunea că într-o zi, s-au certat niște oameni pe platou, iar el a întrerupt filmarea și i-a trimis pe toți acasă, fără să țină cont de cât costa ziua aia. Și cred că a fost un gest normal. Foarte curajos, dar perfect motivat. Mi s-a-ntâmplat să fac un gest similar, la un moment dat. Ideea e că un gest ca ăsta îți poate atrage antipatia multora. N-o să-ți spun contextul, n-are rost. Repetam cu un actor care începuse să înțeleagă că ce îi ceream eu era peste puterile lui. Varianta corectă ar fi fost să mă ia deoparte și să-mi spună „Băi, omule, nu pot să fac asta. Mă depășește. Și fizic, și în toate felurile.” Evident, aș fi înțeles. Dar el a ales să părăsească proiectul într-un alt mod. Eram în repetiție, și l-am întrerupt, ca să-l corectez. A izbucnit într-o criză de isterie. Total neașteptat. Că ce rahat e ăsta, că eu sunt de tot căcatu’ și-așa mai departe. L-am lăsat să-și consume puțin toată chestia, iar apoi i-am spus atât: „Pleacă. Acum.” Probabil că el se aștepta să cad în genunchi și să-l rog să rămână în proiect, pentru ca el să se mâțâie și să se alinte, și-ntr-un final să plângem unul pe umărul celuilalt și să ne văicărim cât de solicitantă și dură e meseria asta. N-am cum să intru în zone de-astea de ipocrizie. Sunt conștient că omul ăsta o să mă înjure până la sfârșitul zilelor lui, și o să mă vorbească de rău oriunde va avea ocazia. Dar e un risc pe care mi l-am asumat, conștient sau nu, încă din clipa în care am hotărât să fac meseria asta. Un actor va avea parte de mari bucurii, dar la un moment dat va avea cu siguranță parte de foarte mari dezamăgiri. Multe dintre lucrurile astea sunt spuse pe șleau în Stage Dogs, a fost o cale bună de a exorciza niște demoni care trăiesc permanent prin ungherele culiselor. Iar profesia asta nu iartă pe nimeni, mai devreme sau mai târziu orice actor intră în depresie. Așa merg lucrurile. De-asta am nevoie de oameni mișto cu care să lucrez, am nevoie de prietenie, răbdare, bună înțelegere.
Întorcându-mă la film, cred că te-ar solicita mai mulți să joci în filme, dar știu că una dintre probleme e finanțarea.
Nu neapărat. În ziua de azi, oricine poate să facă film. Depinde de felul în care vrea fiecare să-l ducă la bun sfârșit. Eu am făcut un film acum patru ani și jumătate. E gata, mai am doar câteva etape de parcurs. Dar mai am de așteptat.
N-aveți finanțare?
Nu, nu e vorba de asta, producătorul e independent, n-are treabă cu CNC-ul. Am scris scenariul acum zece ani. Acum vreo cinci ani, după multe castinguri și repetiții, m-am trezit în situația în care eram hotărât să regizez, dar să nu mai joc în film. Apoi a venit momentul în care am spus „o să joc eu, dar o să regizeze altcineva”. Iar producătorul filmului mi-a spus „nu, o să le faci pe amândouă, îți iau eu producția de pe cap și toate angaralele”. Și a făcut asta. Apoi am avut un an de montaj, încă un an în care am căutat compozitorul, după aceea un an în care am lucrat cu compozitorul ideal. Sunt 70 de minute de muzică.
Wow! O la la, trebuie să aud toată treaba asta!
E un proiect cam dement.
Și știu compozitorul? Poți să-mi zici numele?
Silent Strike.
O să-mi placă. O să-mi placă. Știu ce-a făcut în teatru și-mi place mult.
Nu s-a dus deloc în zona lui de muzică electronică. Sunt doar instrumentele lui Mozart, mai puțin pianul. Deci, muzică clasică.
Ai zis al doilea cuvânt magic – Mozart, care e prima mea opțiune în ceea ce privește muzica. Abia aștept!
Am avut și o zi de înregistrare cu patru violoniste, cu violoncel, mă rog… Să sperăm că o să iasă la lumină, la un moment dat. Cătălina Grama… Publicul o știe drept Jojo. E o actriță formidabilă, absolut formidabilă.
Doar un pic vreau să vorbim despre Stage Dogs. Sunt momente în care într-o secundă se schimbă totul. În Stage Dogs îmi place la nebunie de Marcel Iureș. O spun și public acum, Marcel Iureș e printre cei foarte puțini care nu m-au dezamăgit niciodată până acum.
Subscriu. Așteptam de mult timp colaborarea asta. Acum vreo 12-13 ani am avut o lectură cu Marcel Iureș. Doar noi doi. I-am propus o piesă. A venit, am citit, apoi a plecat și… a dispărut. Iar apoi, în mintea mea, omul a devenit inabordabil, inaccesibil. Acum doi ani, lucrurile s-au legat destul de repede: m-a sunat, ne-am întâlnit, am făcut un mic brainstorming, am citit piesa lui Mamet. Nu m-a dat pe spate. Absolut deloc. Am rescris-o în proporție de 80%, apoi am mers până la capăt și am rescris-o complet, n-am mai lăsat decât prima frază din textul original, ca un fel de omagiu. Iar apoi s-a-ntâmplat. That’s that. Acum, descopăr lucruri incredibile, la fiecare spectacol. Descopăr în Marcel Iureș sute de nuanțe noi, pe același schelet riguros. Iar momentele pe care le iubesc cel mai mult sunt discuțiile noastre de la cabină, înainte de spectacol. Îmi spune povești, uneori îi spun și eu. Îți spuneam mai devreme despre prietenie și bună înțelegere. Ei… îmbrățișarea lui Iureș, atunci când ajung la teatru, îmi dă energie să joc trei spectacole la rând.
Credit foto: Ovidiu Moisin
Muzică?
Jazz. Încep să-l apreciez cu adevărat, să-l gust, să-i înțeleg construcția. Mult mai profund, nu doar ca pe vremuri, la un nivel mai superficial, de ritm. Sunt zone la care, acum zece ani, n-aveam acces și pe care acum pot să le savurez.
Jazzul este genul de muzică de care te apropii foarte greu, chiar am vorbit astăzi cu cineva despre asta.
Mă uit la Petrucciani pe Youtube și-mi dau lacrimile. Nu neapărat pentru că e un freak care se transformă într-un înger. (Da, știu că nu mai e, dar eu n-o să vorbesc despre el la trecut, pentru mine a rămas foarte viu.) Fapt e că nu pot să ghicesc următoarea notă. Următoarea lui mișcare e total imprevizibilă. De aici, fascinația pe care o exercită asupra mea.
Deci o să-ți urmăresc și muzica, voi fi cu urechile acolo. Revenind la public și la Vestul singuratic, este evident că nu-ți dorești experiențe cum a fost cea de la Buzău.
Există orașe care sunt pe o listă neagră, orașe în care nu mai merg. La Buzău o să mai merg cu siguranță, într-un alt context. Încerc să nu mă expun aiurea unor reacții absurde. Ca să-mi pot iubi meseria în continuare. Mai mult de-atât, chiar cred că fac un teatru accesibil, dar asta rămâne naivitatea mea, pentru că eu plec de la premisa că ceea ce fac eu e pe înțelesul oricărui om, indiferent de pregătirea lui. Continui să cred că emoția transmisă de pe scenă o să ajungă la el. Și chiar dacă, la un moment dat, un spectator râde în timp ce altul plânge, pe parcursul poveștii va veni alt moment, în care eu o să-i fac pe amândoi să simtă la fel.
Fiindcă pomeneam la început de Dan Pughineanu, te vezi jucând cu el sau cu alții din generația lui în continuare?
Mi-aș dori, dar trebuie să găsesc un material solid. Am și spus că mi-aș dori să joc cu Pughineanu. Și mai sunt o mulțime de tineri care-s foarte mișto. Blanca Doba, de exemplu, a fost o revelație la O mie de motive, la Arad. Stătea lângă Pughineanu, pe vremea aia nu-i cunoșteam nici pe ea, nici pe el. Blanca a jucat rolul lui Sam. A avut o candoare greu de povestit. Și niște rezolvări scenice smart și fresh.
Ei au nevoie de spectacole care să-i ajute să crească și asta le doresc, celor din generația asta care vine din urmă, spectacole care să crească. În schimb, am impresia că sistemul nu-i lasă să respire. La ora actuală ei merg din spectacol în spectacol, nu mai au timp de reflecție; noi, cei puțin mai bătrâni decât ei, suntem căliți, știm să ne luăm timpul nostru de reflecție, dar ei nu au cum.
Dacă o să încerce să ia totul ca pe o joacă, o să le fie mai bine. Eu pe asta mă bazez când mă gândesc la ei. Problema e că la un moment dat apare un copil, și începi să faci compromisuri. De asta nu condamn pe nimeni. Sper să pot trăi în continuare din ceea ce fac, dar nu bag mâna în foc că nu voi ajunge în niște zone mai puțin „artistice”. E doar o chestiune de noroc.
Mulțumesc.
Eu îți mulțumesc.
