Acum o săptămână s-a întâmplat să merg la trei spectacole și la un atelier educativ pentru cei mici. Despre două dintre spectacole și despre atelier voi vorbi aici. Ce le leagă pe toate trei? Răspunsul ar fi – copilăria, firul roșu al unei vârste pe care ne grăbim întotdeauna să o trăim și despre care, uneori, poate că nu ne aducem aminte așa cum ne-am dori. Ce-am învățat din toate cele trei evenimente? Ține de noi, adulții, ce amintiri vor avea copiii noștri; experiențele fac parte din învățare și ei, copiii noștri, nu vor fi pregătiți pentru propriile lor experiențe decât în măsura în care le vom arăta că se poate și altfel.
„Atelierele de știință – Lumea animalelor pentru micii exploratori”
„Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” în colaborare cu editura Nemi îi invită pe copiii cu vârste cuprinse între 5 și 7 ani să participe la „Atelierele de știință – Lumea animalelor pentru micii exploratori”, un program educațional desfășurat în perioada 4 noiembrie – 16 decembrie 2017 la sediul Muzeului Antipa. Proiectul are în componență o serie de patru ateliere interactive destinate micuților exploratori, curioși să descopere misterele lumii animalelor. Atelierele se vor desfășura în zilele de 4 și 18 noiembrie, respectiv 9 și 16 decembrie, începând cu ora 10.15, în Sala Atelier de la etajul Muzeului.
Tematica programului educațional este preluată din cele patru cărți spectaculoase pentru micii exploratori curioși, scrise de Olivia Brookes și apărute la Editura Nemi: Primele ființe, Viețuitoare în ocean, Tigri și alte carnivore, Furnici și alte insecte.”
Așadar, citind toate acestea, pe 4 noiembrie am mers la „Grigore Antipa” cu Ioana. Și am avut parte de o oră cu adevărat educativă. Douăzeci de prichindei, cu vârste de la 4 ani și până la 10 ani chiar, au fost cuceriți cu adevărat de cele două doamne de la muzeu. Am desenat, au făcut puzzle, au ascultat povești, au urmărit mici filmulețe despre cum au apărut primele ființe vii. Au învățat cum reptilele s-au transformat în dinozauri, care e unul dintre cei mai „bătrâni” pești și l-au văzut la treabă (animația a fost cu adevărat excelent realizată!), au cântat, dar, mai ales au învățat interactiv! Erau cu adevărat simpatici când se chinuiau să repete după doamna numele acestor prime ființe vii în limba latină: silabiseau, repetau conștiincios, până le ieșea! Admirabilă răbdarea celor două gazde: au știut să-și atingă scopul, dar, în același timp, au reușit să imprime o dinamică grupului, să le dea aripi fiecăruia în parte, astfel încât învățarea în sine a devenit și una socială, implicit una experiențială.
La sfârșit, copiii au plecat acasă cu propriile lor desene și cu un exemplar din cartea editată de Nemira – „Primele ființe vii”. Erau atât de încântați, încât vorbeau întruna (semn bun vorba nestăvilită!).
Cred că am dat motive suficiente ca să vă provoc să vă luați copiii și să veniți la celelalte trei ateliere.
PS: să nu uit – părinții n-au voie în sală, ceea ce e un lucru foarte important, pentru că cei mici relaționează cu adevărat cu doamnele și nu-și cenzurează reacțiile în funcție de „indicațiile părinților”. Știu, o să supăr mulți părinți cu afirmația asta, dar ca un speciast în educație ce sunt, îmi permit să zic doar atât: aveți încredere în specialiștii Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”.
Festivalul Internațional de Arta Povestirii „Suntem Povești” – ediția a II-a, a avut loc între 31 octombrie și 4 noiembrie în București. Spații diferite, public diferit, activități și mai diferite s-au regăsit toate în pălăria cea mare a poveștii și au dat naștere uneia noi, cu numele de „Prietenie”. Căci, nu-i așa, la povestea prieteniei scriem cu toții, zi de zi, rânduri sau pagini întregi, astfel încât sfârșitul se tot amână. Avem nevoie de prieteni, asta este știut; dar mai zic ceva: avem nevoie de prietenia cu copilul din noi! Cred că e cea mai bună concluzie pentru tot ceea ce s-a întâmplat în aceste zile.
Adriana Ene, sufletul festivalului și al Asociației Culturale GRADUSART, are o pasiune nestăvilită pentru povești și de aceea nu pierde niciun prilej să le spună și altora, mici sau mari, deopotrivă. Așa s-a născut și ideea acestui festival, care, iată, a avut deja a doua ediție. Și-mi doresc să avem și a douăzecea ediție. Anul acesta povestitori îndrăgiți și cunoscuți în lumea întreagă au vorbit despre prietenie în limbajul expresiv al artei storytelling-ului: Jeff Gere (Hawaii), Anne Glover (Canada), John Mukeni Namai (Kenya), Alicia DongJoo Bang (Coreea de Sud). România este reprezentată de Giorgiana Popan (Arad), Leon Magdan și Adriana Ene (București). Eu n-am reușit să ajung la evenimentele din timpul săptămânii, dar am ajuns la spectacolul care a reunit (pe scena Teatrului Excelsior) pe toți acești povestitori. Minunați? E puțin spus! Plini de har? Tot e prea puțin? Plini de iubire pentru copii? O, da, e de netăgăduit această iubire a lor pentru cei mai mici dintre noi. Sunt povestitori unici prin felul lor de a transmite emoție, de a transmite mesaj, de a da copiilor ceva din sufletul lor. Am văzut în sala teatrului copii fascinați, lipiți de scaune, cu ochii mari ațintiți spre ei, copii care și-au deschis sufletele, dar, ami ales, inimile! E mare lucru să reușești să ții trei ore în mrejele poveștilor copii de diferite vârste! Mie, personal (copilului din mine) mi-au plăcut cel mai mult Anne Glover, Giorgiana Popan, Leon Magdan. Și, bineînțeles, Adriana Ene. Iar Ioanei mele i-au plăcut toți, inclusiv momentele de magie.
Am plecat spre casă cu gândul (și la mine gândul se materializează, de cele mai multe ori) că la următoarea ediție voi merge cu siguranță la cel puțin două evenimente din cadrul festivalului. E păcat să nu intri în atmosfera de poveste, atât timp cât avem printre noi povestitori fabuloși. Bunicile noastre știau ele ce știau când strângeau nepoții în preajma lor și-i cucereau doar cu vocea, memoria exersată, imaginația (pre)lucrată și, eventual, câteva sfori. Căci acestea au fost „instrumentele” povestitorilor (la Alicia DongJoo Bang înlocuiți sfoara cu un evantai uriaș). Și cred că la anul vor fi alte povești, alte lumi de străbătut, alte copilării de refăcut.
„Identic natural” – cum să-ți iei în serios obiceiurile
Luni, 6 noiembrie, după două zile pline de teatru și alte experiențe culturale, am ajuns la ART HUB. Nu singură, ci împreună cu șase tineri, de 16-17 ani. Eram curioasă, din cel puțin două motive: locul și textul. Cu alte cuvinte: ia să văd ce aduce nou în peisajul cultural bucureștean acest spațiu și, în al doilea rând, cât de documentat este textul cu și despre hrănire și obiceiurile noastre „culinare”.
M-am plimbat prin ART HUB înainte de reprezentație. E un spațiu generos, care are mult potențial și cred că Nona Șerbănescu și echipa ei vor face treabă bună acolo. Aștept cu interes viitoarele proiecte culturale, care, sunt convinsă, își vor găsi aici cele mai bune gazde și identitatea specifică.
Despre „Identic natural” acum: tinerii cu care am fost au râs în hohote; de multe ori în timpul și după spectacol. De fapt, eu nu l-aș numi spectacol. E un studiu antropologic transformat într-un dialog care capătă valențe de spectacol datorită celor doi actori. Asta nu scade cu nimic din valorea textului. Pentru că Elena Vlădăreanu și Robert Bălan au adus într-un singur text cam toate obiceiurile noastre din sfera „mâncatului” din ultimii 50 de ani. De la obligația de a mânca tot din farfurie – imperativ „gastronomic” rostit amenințător de părinți sau rugător de bunici și până la obsesia pentru stilul raw-vegan sau „eco/bio” treci, de fapt, printr-un întreg studiu cu privire la modalitățile de prepare a hranei, modurile specifice de servire a diferitelor preparate culinare, ritualuri specifice, interacțiuni datorate schimbului de rețete și/sau informații cu privire la cum se prepară anumite feluri de mâncare. Despre E-urile cele de toate zilele și despre cât fierbem/prăjim/coacem nu știu ce produs, despre utilitarea sau inutilitatea unui fruct, despre câte legume trebuie să mănânci pe zi, despre toae acestea a fost vorba în „Identic natural”. Și despre încă multe altele. Dacă mie-mi erau toate cunoscute și m-am trezit că revedeam filmul copilăriei mele (noroc că nu am avut părinții obsedați de „mănâncă tot din farfurie!”, dar țin minte că atunci când mergeam în vizite aveam o adevărată problemă cu „mâncatul până când simțeai că dădeai pe afară”), ei bine, tinerii cu care am mers, au avut parte de o porție de istorie despre care nu învață nicăieri. Și mi-au pus multe întrebări după, cea mai haioasă fiind legată de pizza aia cu blat de pâine înmuiat în lapte. 🙂 Evident că latura educativă a unui astfel de text nici nu mai trebuie pusă în discuție; în schimb, aș evidenția marele merit al celor doi autori: au reușit să evite plictiseala prin modul cum au realizat succesiunea de la un obicei culinar la altul, de la o „epocă gastronomică” la alta. Să-ți iei în vizor propriile obiceiuri culinare și să încerci să le deconstruiești poate deveni cu adevărat un studiu științific. Și nu cred că ar fi cucerit prea mulți spectactori. Dar ei au reușit să condimenteze totul cu mult umor, ingredient ce s-a dovedit a fi cheia succesului.
„Identic natural” ar trebui să devină spectacol permanent, să fie văzut de cât mai mulți oameni, astfel încât să devenim cu adevărat niște consumatori educați. Am evita, în felul acesta, multe dintre urmările nefaste: obezitate, boli ale sistemului circulator, dereglări metabolice, dar și însigurarea, depresia, bulimia sau anorexia.
Text: Elena Vlădăreanu, Robert Bălan/ Cu: Alex Fifea, Lala Misosniky/ Scenografia: Nona Șerbănescu/ Regia: Robert Bălan
O producție Art No More. Cu sprijinul ART HUB Carol 61
Acest proiect cultural este finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participativ de către Primaria Municipiului Bucuresti prin Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti ARCUB.”