De ce a murit Siegfried

Scriitorul Dan Stanca, despre romanul lui Octavian Soviany, Moartea lui Siegfried (Editura Cartea Românească, 2015).

Romanul lui Octavian Soviany mi-a oferit o mare plăcere. Moartea lui Siegfried este o carte remarcabilă care, deşi cam lungă – autorul putea s-o mai scurteze, are toate datele unui roman special, care iese din fluxul a ceea ce citim de obicei.

Probabil că Octavian şi-a jucat prin această carte întreaga viaţă. El e braşovean şi ştie cât au suferit saşii din ţara noastră în momentul în care am fost ocupaţi de ruşi. Cred că şi de aceea a scris cartea. Este pentru el o revanşă autentică pe care o arată nemţilor, pentru a le dovedi că noi, românii, nu suntem indiferenţi faţă de soarta lor.

Octavian cunoaşte muzica lui Wagner, insuportabilă din multe puncte de vedere. De aceea a şi scris o carte insuportabilă.

Siegfried von Kleist este urmaşul poetului nefericit Heinrich von Kleist, care s-a sinucis foarte tânăr. Era contemporan cu Goethe, cu Schiller, cu Wieland. Era un poet autentic, pe care lumea îl indispunea. Şi pe Siegfried, lumea îl enervează. Clachează ajuns în România. Are un băiat pe frontul de răsărit, care ajunge la Stalingrad. Dintr-un complex de vinovăţie faţă de fiul lui, acceptă să se degradeze în Bucureştiul tuturor viciilor. Aici, el va muri îmbrăţişând un manechin. Totul în mintea sa era vraişte şi nu-şi mai dorea altceva decât să dispară.

Romanul lui Octavian explorează necunoscutele noastre. El vrea să facă un roman postmodern, dar nu aceasta este calitatea cărţii. Valoarea a ceea ce a scris constă într-o formidabilă pătrundere în război şi în suferinţa omului damnat. De ce Hitler a fost Hitler? De ce a izbucnit Al Doilea Război Mondial? Oare lumea nu era mai bună şi fără atâţia morţi?

Toată cartea este o tânguire adevărată. Eu am avut un unchi care a luptat la Cotul Donului. A scăpat din încercuire, fiindcă a primit liber de la Bucureşti să spargă încercuirea. Von Paulus nu a primit aşa ceva. Nu ştiam că după război a fost integrat în detaşamentele prosovietice. Nürnberg a fost un proces-mascaradă. Acolo trebuiau să fie şi ruşi spânzuraţi. Nu numai germani.

Siegfried von Kelist este un exemplu al unei Germanii care a vrut să fie stăpâna lumii. Şi poate aşa trebuia să fie. Dacă acum e ce e, meritul aparține unei naţiuni care nu a vrut să moară.

Ce nu mi-a plăcut în carte este episodul legat de comisarul de poliţie Kaftanat. Cine este acest peronaj îmi este neclar. Era un justiţiar dement? De partea cui era el? În fine…

Bucureştiul acelor ani este bine redat, cu savoarea şi pestilenţa lui. Ca şi acum.

Îl felicit pe Octavian pentru ce a scris. Şi eu, în Mut şi în Mutilare am abordat problema aceasta, a războiului în răsărit, însă cărţile mele au avut puţină audienţă. Adevărul este că aş fi vrut să fiu la bătălia Moscovei şi să mor acolo, deși acolo nu au fost trupe românești. Ruşii trebuiau nimiciţi până la unul. Era şansa Europei. Acum îl avem pe Putin, care face pe caraghiosul. Sunt dezgustat.

Bravo, Octavian! Ai avut curajul să aduci în faţă lucruri de care nemţii se tem. Tu eşti mai neamţ decât toţi nemţii.

DAN STANCA

OCTAVIAN SOVIANY s-a născut la 23 aprilie 1954, la Brașov. Studii: Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie (1975-1979). Doctor în Filologie al Universității din București (2008). Debut: revista Echinox, 1975, simultan cu poezie și critică. Debut editorial: Ucenicia bătrânului alchimist (Dacia, 1983). Volume de versuri, între care: Cartea lui Benedict (Vinea, 2002), Alte poeme de modă veche (Pontica, 2004), Scrisori din Arcadia (Paralela 45, 2005), Dilecta (Cartea Românească, 2006), Pulberea, praful și revoluția (Casa de Editură Max Blecher, 2012; Pepel, prah in revolucija, traducere în limba slovenă de Aleš Mustar, IRIU Institut, Ljubljana, 2013); Călcâiul lui Magellan (Cartea Românească, 2014). Romane: Textele de la Monte Negro (Pontica, 2003; ed. a II-a, sub titlul Arhivele de la Monte Negro, Cartea Românească, 2012) și Viața lui Kostas Venetis (Cartea Românească, 2011). A mai publicat volume de teatru și critică literară, iar în 2014 i-a apărut la Casa de Editură Max Blecher traducerea din Charles Baudelaire, Florile răului. Este deținătorul mai multor distincții și premii literare.

DAN STANCA (n. 30 septembrie 1955) a absolvit secţia engleză-română a Facultăţii de Litere din cadrul universităţii bucureştene, în anul 1978. A debutat editorial cu romanul „Vântul sau ţipătul altuia” (Editura Militară, 1992). Ca jurnalist, a lucrat mulţi ani (până în 2008) la cotidianul „România liberă”, unde a publicat sute de articole. Proze, eseuri sau versuri i-au fost publicate în „România literară”, „Luceafărul”, „Viaţa Românească”, „Convorbiri literare”, „Steaua”, „Apostrof”, „Euphorion”, „Ramuri”, „Cotidianul”, „22”, „Dilema”, „Vatra”, „Familia”, „Contrapunct”, „ARC” ş.a. A fost tradus în reviste din Italia, Spania şi Slovenia, iar până în prezent, i-au apărut peste 20 de romane. A fost recompensat cu: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (cu „Apocalips amânat”, 1998, şi cu „Drumul spre piatră”, 2003); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (cu „Domnul clipei”, 2001, şi cu „Cei calzi şi cei reci”, 2009); Premiul Fundaţiei „Flacăra” (cu „Ritualul nopţii”, 1999); Premiul Revistei „Ateneu” din Bacău (cu „Noaptea lui Iuda”, 2008).

Un fragment din Moartea lui Siegfried poate fi citit aici.