Cuba (quasi)libre, ca muză antropologică! Sau, la început au fost Călătoria și Autenticitatea!

Cine nu a auzit de Fidel Castro, de Borges? Sau de Che Guevara! Sau de Vintilă Mihăilescu?

Orice dilematic, anonim sau nu, cu simțul umorul sau fără, de aproape un sfert de veac (sau pe acolo! Este colaborator al „Dilemei” din anul 1998!) nu-și poate imagina… toate lumile posibile, nu numai cele două la care se raportează din considerente ce țin de o anume strategie eseistul, fără Vintilă Mihăilescu! Hotărârea pe care a luat-o de curând, de a nu mai scrie sau publica, a coincis cu primirea, de la Moș Crăciun, a unui dar… quaisexotic: cartea „Hotel Ambos Mundos”!

Rândurile care urmează, sunt, desigur, un modest omagiu adus cărturarului și profesorului Vintilă Mihăilescu!

Cititorul este lăsat, cel puțin la început, destul de liber!

De exemplu, să și gândească…

Că volumul ar putea fi o simplă carte de jurnal de călătorie în Cuba! Asta până ce citești moto-ul și primele pagini! Și dacă te uiți mai întâi la albumul de fotografii încorporat în două reprize!

Mai apoi, treptat, că ar putea fi un exordiu la o nouă religie, cea a turismului… metafizic (stați liniștiți, nu confund religia cu metafizica!), mai ales când treci peste tipologia turiștilor schițată la un moment dat!

Cartea poate fi percepută și ca un început de (nou-vechi) decalog al ființei umane, turistice sau nu:

Trebuie să fii adevărat cu tine însuți!

Și așa ne putem întoarce și la un Herder, care nu chiar ieri avansase ideea (citat de la pagina 40, via Charles Taylor, cu a sa „Etică a autenticității”) „că fiecare dintre noi are un mod original de a fi o ființă umană. (…) Există un anumit mod de a fi uman care este modul meu propriu. Așadar, sunt chemat să îmi trăiesc viața în acest mod și nu imitând pe oricine altcineva. Dar aceasta acordă o nouă importanță faptului de a fi cinstit cu mine însumi. (…) Dacă nu sunt, ratez miza vieții mele, ratez ceea ce înseamnă pentru mine a fi o ființă umană.” Pe scurt – completează V.Mihăilescu -, această etică a autenticității, care a cuprins societățile noastre actuale (nota A.G.S.: părți ale acestor societăți, părți paralele sau nu, aparatul de paralele, pardon, familia cuvântului fiind familia anului în România geometrică a lui 2017!), se rezumă, în ultimă instanță, la un imperativ categoric: be true to yourself – și tot ceea ce derivă de aici ca aspirații practice de autoîmplinire, autorealizare, urmarea propriului drum etc. (doing your own thing sau finding your own fulfilment).

„Acesta este contextul care conferă forță morală culturii autenticității, înclusiv în cele mai degradate, absurde sau trivializate forme ale sale”, conchide Taylor, perfect conștient că urmărirea autenticității poate lua și forme grotești sau de-a dreptul agresive.

Această autenticitate modernă despre care vorbește Taylor nu mai este, deci, o relație de conformitate la o exterioritate sacră sau sacralizată – de la Dumnezeu la rege și țară – sau o corespondență atestată cu o referință sau un model, ci este o relație „adevărată” cu propria persoană, cu o interioritate pe care trebuie să o exprimi pentru a fi autentic și pe care o descoperi fiind autentic. Este, de fapt, ceea ce, în registrul cotidianului, promite orice curs de dezvoltare personală, team building sau… marketing turistic. Este ceea ce, în prezent, își doresc, au învățat să își dorească mai toți oamenii. Este ceea ce societatea însăși propune ca standard de „viață adevărată”, impunând deci membrilor săi să fie cât mai „autentici” cu putință – ce-i drept, pe propria răspundere…

Într-un elan teoretic ușor ironic, dar nu tocmai lipsit de consistență, am putea identifica aici o adevărată „alegere autentică”, înlocuind – sau înglobând – clasica „alegere rațională” a economiștilor, care ne-a guvernat viața de vreo două secole încoace: rațional este să îți maximizezi autenticitatea…

S-ar părea deci că, cel puțin pentru lumea postmodernă, această autenticitate a devenit noua religie sau o religie personală și dominantă. Mai prudent spus, autenticitatea ne apare ca o credință suficient de profundă și spirituală pentru a putea fi considerată de natură „religioasă” și care orientează din interiorul ființei noastre mizele, aspirațiile și obiectivele importante. Turismul, călătoria în general sunt un răspuns la această căutare, o „ofertă” a pieței la această „cerere” a societății; ergo, turiștii pot fi categorizați în funcție de acest criteriu al autenticității. (p.41-42)

Scuzat să-mi fie acest prea lung citat, dar cred că este de folos, pentru a înțelege noul decalog: Să nu ai alți dumnezei în afara celui care se va întrupa din nou și va călători pentru tine, Viața este Cale, drum, călătorie, adevăr și iubire, să nu iei în deșert ghidurile turistice, să călătorești (,către) Lumină!, să nu ucizi călătorul ori gazda, să nu-l înșeli cu taxiul ori camera de hotel, Omenește-l pe Celălalt (vezi și paginile 96-97), ia-ți și părinții în voiaj sau măcar trimite-le o carte poștală sau fotografii pe facebook, nu fi desfrânat sau risipitor pe unde ajungi ș.a.m.d.

Desigur, tot ceea ce am improvizat până acum, ca să nu spun că am scris un eseu despre un eseu, este doar un punct de plecare, care poate fi urmat sau nu… Cartea este un joc mult mai dinamic, ironic, dar și serios, despre umanitate, trecându-se aproape muzical de la general la individual, de la generic la concret, fiind un show intelectual.

Pe clapeta copertei a IV-a este ales, deloc întâmplător, următorul citat, cartea nefiind însă deloc „bătrâncioasă”:

„Pe măsură ce se intensifica ritmul, mișcările ei deveneau tot mai ample, mai precise și, da, asta era: mai erotice, mai rafinat seducătoare! De acum bătrânica dansa în lumea ei, în corpul ei – care era lumea ei. Orchestra a văzut-o și, brusc, a schimbat ritmul și tonalitatea. Turiștii au dispărut ca prin farmec, nu mai erau decât muzicienii și bătrâna cubaneză, în lumea lor. Căci, da, este o întreagă lume, cealaltă lume, a corpului ne-încorsetat.”

În cazul Cărții, evident și aici turiștii și meditația asupra turismului pot dispărea lăsând loc boleroului sau tangoului: omul și dorințelor sale li se va da ceea ce este al Cezarului, cu bine și rău, all inclusive, sau, mă rog, cât se poate, deoarece „religiozitatea autenticității este un admirabil lux, pe care trebuie să ți-l poți permite” (p.52)

Cuprinsul propriu-zis este oarecum sec: 1. Alibi. 2.Contraste. 3.Lumea noastră. 4.Lumea lor. 5 Lumea mea. 6. Pledoarie. Subcapitolele pot sugera mai mult: Celălalt corp. Țigara și Moartea. Juan Ginés de Sepúlveda și Las Casas: realismul magic al duratelor lungi. Comunism pentru cine și împotriva cui? Castro și Batista. Estrella solitaria: Che Guevara. În căutarea Poveștii. Un crez: In fiction we trust! Un principiu moral: să nu disprețuiești!

Până spre sfârșit, căutând povestea, aventura… Re-cunoașterii pare să fie deosebit de importantă: declanșând, probabil, și un mic scandal filosofic (Hegel, Alexandre Kojève, Durkheim ș.a. înțeleg cel mai bine din raiul călătoriilor filosofice!), V. Mihăilescu nuanțează foarte atractiv teoria luptei pentru recunoaștere, cu o suculentă listă bibliografică:

„Mă mulțumește însă principiul formulat de Hegel: ceea ce ne mână pe toți în luptă (interpretez eu) este dorința de recunoaștere. «Omul care dorește un lucru», explică mai departe Kojève, «acționează uman nu atât pentru a poseda acel lucru, cât pentru a-l face pe celălalt să-l recunoască drept posesor al acelui lucru. Și el va face aceasta (…) pentru a-l face pe celălalt să-i recunoască superioritatea. Doar dorința unei astfel de recunoașteri (Anerkennung), doar acțiunea care decurge dintr-o astfel de dorință este cea care creează, împlinește și revelează o ființă umană, un eu non-biologic.» Pe scurt, doar această dorință de recunoaștere (dorința dorinței celuilalt, dorința de a fi dorit, cum se exprimă Alain Caillé – n.n.: autor al unei „Critici a Rațiunii Utilitare” -) ne ridică din animalic, doar ea este antropogenetică” (p.182-183)…

Urmând firul demonstrației (deloc pedagogic-demonstrative) se ajunge la o schismă… sintetică, recunoscându-se, totuși, „existența istorică a sintezelor, adică a unor stări de relativ echilibru, în care o mare narațiune, de un fel sau altul (…) este împărtășită social și astfel orientează, eventual controlează, acțiunile și atitudinile oamenilor.” (p.197): „Mă despart însă ferm de dialectica hegeliană a recunoașterii în momentul sintezei. (…) Lupta pentru recunoaștere este o luptă continuă, dar o luptă care se autoreglează ea însăși în cele din urmă (…), care se compensează apoi în diferitele sale planuri de desfășurare (cel al iubirii – legată de familie -, al solidarității – legată de societateși al dreptății – legată de recunoașterea legală de către stat).”

Paragrafele de final sunt o critică-pledoarie… a antropologiei, asupra căreia nu insist.

Ce să mai zic? Între un tricou cu Che Guevara (paginile despre comunismul în general și cel cubanez în particular sunt antologice și ele, pentru a se înțelege mai bine și comunismul de la noi și mai ales post-comunismul nostru!) sau unul cu Vintilă Mihăilescu, prefer unul cu dilematicul! Sau măcar cu cei doi moșuleți de pe copertă, întregiți de cei doi cocoși care se odihnesc înaintea vreunei lupte (cu destinul vreunei răcituri sau a unei mâncări au vin, în van, ca să nu uităm nici turismul culinar, pe lângă cel religios la propriu, cultural, sexual, rural, solar, academic al conferințelor plăcute, menționate în taxonomia de la pagina 43)…

Se odihnesc sau meditează cocoșește-kunderian asupra vinovăției:

„-Să te simți sau să nu te simți vinovat. Cred că aici e totul. Viața e o luptă a tuturor contra tuturor.”

Sau, parafrazând, ținând cont de îndemnul de a nu disprețui:

Totul este în puterea de a disprețui sau de a nu disprețui:

„Politic vorbind, lupta pentru recunoaștere nu mai este o luptă pe viață și pe moarte, dar rămâne o gherilă cotidiană pentru democrație, pentru impunerea unui etos democratic de natură să limiteze legal, social și moral disprețuirea semenilor.” (p.203)

Ca să vezi, cartea asta parcă este scrisă în România ultimelor ei zile! Sic!

copertaFata „Hotel Ambos Mundos. Scurt eseu de antropologie borgesiană” de Vintilă Mihăilescu