La cel de-al treilea tablou eram cu fața spre biserică și în timp ce Doamna Clara și Vlad/Vlaicu Vodă își rosteau replicile am ridicat ochii spre cer. Stoluri de păsări albe și mari, planau deasupra Palatului Parlamentului. La al patrulea tablou, când deja eram în fața Palatului Parlamentului, păsările erau tot acolo, parcă veghind la drama ce se consuma sub ochii spectatorilor, dar în spatele „scenei” se ascundeau niște copii; erau foarte curioși să vadă ce se întâmplă „pe după gard”, pentru că ei erau în stradă. Și uite așa, finalul piesei a fost asigurat de la sine. Practic, în momentul acela nu mai contau torțele arzând sau caii care erau cu greu struniți, nu mai conta nici măcar că Gruia moare eroic, la datorie, apărându-și domnul. Conta doar că … există un viitor! Iar acela e dat de copii. Și unul dintre copii a fost asemenea unei moire, pe scenă, asigurând tranziția între cele patru tablouri. E un subterfugiu aici, la care Horia Suru, regizorul piesei, a apelat tocmai ca să ne aducă aminte că drama se consumă în fața ochilor noștri, chiar dacă n-avem de-a face cu o scenă clasică, ci cu una (aproape) naturală.
Am început cu totul și cu totul altfel cronica noului spectacol Vlaicu Vodă de la Teatrul Excelsior. Pentru că așa este și montarea: altfel. Se joacă în Piața Constituției, are o scenă cu turnantă, asigurându-se astfel tranziția de la un tablou la altul, are o desfășurare de forțe cum rar s-a mai văzut la noi în ultimul timp: de la cai, zeci de actori și muzicieni, dansatori, un cor (Ascendis) care a cântat conform canoanelor impuse de ritualul bisericesc, case în mărime naturală, o biserică de lemn construită după canonul ortodox. Se mai spunem și că pentru rolurile principale avem triplă distribuție, câte una pentru fiecare dintre cele trei reprezentații ale lunii iunie, și tabloul este aproape complet. De ce spun aproape? Pentru că trebuie să fii acolo, la fața locului, ca să-ți dai seama că marea problemă a regizorului a fost, de această dată, lupta cu demonii naturii umane. Pardon, ale măreției și decadenței omului. La câte resurse s-au investit, la cât de mult s-a muncit (într-un timp relativ scurt), spectacolul ori ieșea caastrofal, ori memorabil. Și a ieșit demn de povestit urmașilor.
Gândit până în cele mai mici detalii de ordin scenografic (spectatorii au primit la intrarea în „satul medieval” pelerine pe care trebuiau să le îmbrace, integrându-se astfel în piesă, devenind mai mult decât simpli „asistenți”), cucerește prin faptul că totul este gândit ca și cum trecut nu există, ci doar prezent: Vlaicu Vodă, Doamna Clara, Anca și Mircea sunt contemporanii noștri, iar pentru ca noi să înțelegem asta ei nu fac niciun efort, pentru că nu e nevoie. Noi suntem primiți cu brațele deschise încă de la intrarea pe poartă și ne simțim „ca acasă”, firescul dictând măsura și cadența faptelor. E lucru rar la o montare de piesă istorică, mai cu seamă românească, pentru că, de regulă, avem senzația că tot ceea ce se întâmplă pe scenă nu ne mai atinge, e trecut mort și îngropat de-a binelea, nouă rămânându-ne doar ingrata sarcină de a învăța din erorile trecutului. Ei bine, la Vlaicu Vodă nu înveți nimic, pentru că n-ai de ce. Nici măcar nu judeci pe Doamna Clara sau pe Vlaicu. Nu, le ești aproape, îi înțelegi, le cauți grabnic ajutor și te trezești că țeși împreună cu ei firul poveștii într-un mare tablou, în care fiecare personaj își găsește de la sine locul. Iar a înțelege faptul istoric, așa cum a fost el, e mai presus de orice judecată de valoare.
Credit foto: Radu Mitrea
În seara primului spectacol Doamna Clara a fost Mihaela Trofimov, iar Vlaicu Vodă a fost interpretat de Ioan Coman. Era să spun asumat. Și chiar nu greșeam cu nimic. Au fost impecabili amândoi, dominând întregul, impunând forță și măreție prin calitățile lor actoricești. Ajutați de efectele de voce date din regia tehnică, au dat culoare acolo unde se cerea și tenta de omenesc atunci când trama era în plină desfășurare. Radu Micu face un Mircea de zile mari, un Mircea copilăros și care devine adult sub ochii noștri, reușind să înțeleagă rostul și, mai ales, puterea unei intrigi de la curtea domnească. Pricepe repede cu cine trebuie să se alieze și ce carte să joace în bătălia purtată împotriva lui Vlaicu. Și ca să rămână în viață, alege, cu înțelepciune, să fie de partea lui Vlaicu, doar astfel putând să deslușească tainele unei conduceri de stat pricepute. Anca a avut în Diana Marineci o forță a inocenței și candorii care pare că se pierde fără rost, pentru ca, în final, să ne dăm seama că ea este în ton cu vremurile: pătimașă, năvalnică, dar și candidă, pe alocuri.
Credit foto: Radu Mitrea
Toată trecerea pe la curtea domnească a Țării Românești nu se putea face fără alai, deci, trebuia și muzică. Și care muzică scoate în față cei mai buni dansatori. Pentru că regizorul a ales varianta cu expunerea vieții la curtea domnească așa cum a fost ea: cu intrigi țesute măiastru de boieri, voie bună și petreceri la han, cu alte intrigi care-l au în centrul lor pe unul din capii bisericești etc. Și de aceea fondul sonor este cel care face trecerea, dimpreună cu „moira” de pe scenă, de la un tablou la altul. Magistrale și momentele de percuție, care chiar anunțau fărădelegea sau moartea, cum la fel de bune au fost și momentele muzicale asumate de ansamblul arhaic (deși eu am unele rezerve vizavi de adecvarea muzicii la ceea ce însemna în epocă Curtea Domnească a Țării Românești – prea mult rafinament răpește din autenticitate). De notat curajul lui Petre Ancuța de a îmbina stilurile muzicale, piesele cântate de Ansamblul Arhaic cu cele cântate de Corul Ascendis (compozițiile pentru cor sunt tot ale lui și respectă întru totul canonul bisericesc!). Evident că au fost momente de microfonie sau momente când dansatorii păreau că se încurcă unii pe ceilalți, dar, să fim serioși, la un spectacol care are loc în aer liber te aștepți la astfel de momente, n-au cum să nu apară. Dar și echipa tehnică și actorii au dominat aceste momente, transformând întregul spectacol într-un unul demn de personalitatea celui care a fost Vlaicu Vodă.
Vlaicu Vodă la Teatrul Excelsior va fi comentat, criticat, va fi… intrat deja în marea carte a teatrului românesc. La ridicarea de pe scaune, mulți dintre spectatorii din spatele meu erau copleșiți de ceea ce au văzut, folosind cuvinte ca „magistral” sau „de neuitat”. Eu mă feresc de astfel de „etichetări”, dar asta nu înseamnă că nu pot aprecia munca și eforturile uriașe ale unei întregi echipe – cea a Teatrului Excelsior, care au făcut din Vlaicu Vodă ceea ce este: o piesă de teatru excelent scrisă, care-și merită montarea grandioasă.
Și închei la fel de atipic, pe cât am început: întrucât tot spectacolul se desfășoară în aer liber, era puțin probabil să nu auzi ultimele sfaturi date de Horia Suru înainte de a ne da voie nouă, spectatorilor, să intrăm în satul medieval. Și sfatul lui a fost să se bucure de spectacol! Ei bine, s-au și, mai ales, ne-au bucurat!
Distribuția:
Vlaicu Voda: Ioan Coman/Gavril Pătru/Cristian Nicolaie
Doamna Clara: Isabela Neamțu/Mihaela Trofimov/Lavinia Șandru
Mircea: Radu Micu/Bogdan Nechifor
Anca: Camelia Pintilie/Dana Marineci
Neagu: Mihai Mitrea
Pala: Ovidiu Cosovanu
Nicodim: Ion Bechet
Groza: Doru Bem
Vlad: Ciprian Cojenel
Costea: Robert Radoveneanu
Manea: Dragoș Spahiu
Miked: Dan Clucinschi
Român Herescu: Ovidiu Ușvat
Kaliany: Mircea Băluță
Solul: Tudor Pîrvu
Boier: Alexandru Popa
Copil în casă: Roberta Mitache
Grue: Vasile Menzel
Domnițe: Cosmina Dobrotă, Silvana Ionescu, Raluca Botez, Magda Condurache, Ștefania Dumitru, Veronica Popescu, Iulia Samson, Oana Tofan, Loredana Cosovanu, Andreea Hristu, Oana Predescu, Ana Udroiu, Andreea Șovan, Mihaela Coveșeanu, Mădălina Ignat
Măști: Ema Constantin, Maria-Luiza Dimulescu, Sabina Ioniță, Ana Maria Postelnicu, Alina Tofan, Vlad Pelin, Cosmin Ilie, Zoran Raici, Ionuț Terteci, Andrew Lupu.
Regia: Horia Suru
Regizor secund: Ligia Ciornei
Asistent regie: Victor Tunsu
Scenografia: Cristian Marin
Asistenți scenografie: Ioana Săndulescu, Cătălin Manea
Butafor: Gelu Râșcă
Muzica originală: Petre Ancuță
Inginer de sunet: Horia Panaitescu
Corul de Cameră Ascendis, dirijor Eduard Dinu
Bălașa Percutions condus de Gabriel Bălașa
Ansamblul arhaic:
Constantin Alexe Amza – zither
Ionel Păucă Croitoru – tuba
Cătălin Gorgon – trompetă
Aurel Ciucur – percuție
Bianca Drăgoi – vioară
Alice Muller – vioară
și formația „Trei parale”
Coregrafia: Andreea Duță
Light design: Cristian Niculescu și Costi Baciu
Sufleor: Mădălina Ignat
