„Criț: istoria, poveștile și viața unui sat de sași” de Ruxandra Hurezean

Editura Curtea Veche ne-a prezentat în ultimii ani o serie de titluri mai mult decât incitante, care ne determină cel puțin să răsfoim cărțile respective, adeseori ajungând să le citim pe nerăsuflate. Cartea jurnalistei Ruxandra Hurezean, un nume de mult consacrat printre cercetători și istorici, surprinde cititorul din mai multe perspective: deși în format mic, cu puțin peste 200 de pagini, iese în evidență imediat nu numai prin titlu, ci și prin numărul mare de fotografii color și hârtia de cea mai bună calitate, velină, prefața scrisă de Emil Hurezeanu (care a subliniat că, deși îi cunoștea parcursul carierei autoarei nu au nici un fel de grad de înrudire, chiar dacă numele de familie este aproape identic) și, bineînţeles, subiectul propriu-zis.

Deși încă de pe pagina de gardă autoarea ne avertizează că

„această carte nu este o monografie a satului Criț. Este povestea unei comunități, văzută prin ochii Sofiei Folberth, cea mai în vârstă săsoaică din zonă, care trăiește în Germania, dar care se întoarce în fiecare primăvară în satul ei natal. În anul în care Ruxandra Hurezean a scris această carte, Sofia Folberth avea 94 de ani.”

suntem de acord cu Emil Hurezeanu care include, fără nici un dubiu, volumul de față în seria monografiilor – microistorii, mici bijuterii care îi introduc pe cititori într-o lume fascinantă, aparent închisă, dar prin studiul căreia se poate crea o imagine de ansamblu a civilizației unui popor dintr-o anumită perioadă de timp și se pot înțelege mult mai ușor anumite trăsături ale mentalului colectiv.

În manualele școlare se pomenește de colonizarea sașilor de către Regatul maghiar, cu scopul de a-și consolida pozițiile, dar și de a profita de resursele de care dispunea din plin Transilvania în plin Ev Mediu european. După cum ne reamintește și Ruxandra Hurezean, bula de aur prin care sașii obțin privilegii la Nord de Carpații Meridionali este emisă la 1224. Conform informațiilor din manualele de istorie aflăm că sașii sunt un grup etnic de origine germană, în mare parte veniți de pe valea Rinului (saxoni), dar în capitolul dedicat întemeierii satului Criț, Sofia Folberth ne surprinde, realizând totodată o reparație istorică:

«Se spune că flamanzii noștri (Nota Bene: nu toți sașii sunt de origine germană; cei stabiliți în zona Sibiului sunt sași de origine flamandă!) au ajuns pe valea dintre Sighișoara și Brașov într-o toamnă. Cum să însemne locul unde le-a fost dat să se așeze? Au cioplit o cruce mare din lemn și au înfipt-o în carnea unei coline înalte, astfel că noua lor cruce se vedea din trei zări. Ei erau creștini. Nu aveau încă o biserică, nu avuseseră timp să-și ridice case pentru copii, așa că lemnul acelei cruci va fi destul pentru însemnarea locului și înștiințarea vecinilor că aici sunt oameni.

S-au apucat de lucru, au construit case de-a lungul apei, în valea numită mai târziu ”A Scroafei”. La ceas de rugăciune și-n fiecare duminică urcau colina, până lângă Cruce, și se rugau. Munceau toată ziua, dar când ridicau ochii din pământ și o vedeau, știau că deasupra lor e Dumnezeu și-n ei, legea flamandă. Au ridicat satul în jurul crucii, și el în formă de cruce, așa cum sunt bisericile construite de obicei. Satul a fost, la începuturi, el însuși o biserică sub cerul înstelat de lângă colină. Aici veneau și sătenii din jur să se roage, lângă Crucea de pe deal, zicând în graiul lor: ”Zum Kreutz, Zum Kreutz!” De aceea așa au și numit acel loc: Kreuz (”Criț” – ”Cruce”).» (p. 50 – 51)

Brusc aproape că nu mai respirăm: stând pe banca din fața bisericii milenare, Sofia Folberth și ascultătorii ei reali și ireali se simt personaje într-o legendă milenară, iar peisajul satului extrem de bine conservat (deși părăsit de mai bine de 20 ani, acesta pare viu nu numai datorită Sofiei care ghidează turiștii, dar și eforturilor mai mult decât lăudabile ale unui inimos sas originar din Criț – Michael Schmidt – a cărei Fundație s-a ocupat de restaurarea mai multor clădiri din sat și a făcut posibilă și apariția acestei cărți de colecție) ne întărește senzația că suntem vecini cu cele mai vechi familii crițene: Folberth, Martini, Schmidt, despre care aflăm detalii fascinante spre sfârșitul poveștii, adică al cărții…

Aerul de legendă este și mai dens pe măsură ce aflăm că satul Criț, la fel ca toate satele săsești, funcționa autonom, din toate punctele de vedere. Deși agricultura era ocupația de bază, practicarea meșteșugurilor era foarte atent organizată, la fel comerțul, păstrarea hranei peste iarnă (în Turnul slăninii), iar educația școlară asigura menținerea acestei autonomii:

«Viața școlii se desfășura în strânsă legătură cu cea religioasă, biserica fiind ”tutorele școlii”, preotul adesea fiind și învățător. Școala la sași era un pilon sacru al comunității, după biserică. De altfel, din satele săsești din Transilvania provine cel mai vechi sistem școlar organizat de pe teritoriul actual al României. Limba latină era limbă de predare, folosită în administrație, biserică și, mai departe, în universități. Înainte ca Reforma să ajungă în Transilvania, între 1377 și 1530, numai la Universitatea din Viena aflăm că fuseseră înscriși 1019 tineri sași (cu siguranță câțiva chiar din Criț – n.n.).» (p. 74)

Accesul neîngrădit la educație, deși asigură evoluția, modernizarea întregii comunități, sașii, și, implicit, crițenii, nu renunță la un întreg sistem de reguli și regulamente, tradiții care le ordonează viața de zi cu zi și, astfel, își vor menține până în 1991 modul de funcționare al comunității pus în practică încă din sec. al XIII – lea, ceea ce demonstrează eficiența acestuia. Mai mult, legile comunității erau propuse de săteni și votate de către un comitet al satului, ai cărui membri erau aleși o dată la patru ani. Astfel înțelegem de ce comunismul de peste 700 de ani a fost mai mult decât o ciumă pentru sași, care, practic, creaseră comunități democratice în plin Ev mediu european. Dar Sofia Folberth ne de și o lecție de demnitate: citindu-i povestea de viață nu percepem nicio undă de revoltă, frustrare, în ciuda nenumăratelor abuzuri și umilințe de care, din păcate, ea și toții crițenii, au avut parte o dată cu colectivizarea declanșată abrupt în 1949 (despre ale cărei efecte dezastruoase ni se vorbește atât în prima parte a cărții, cât și într-un capitol dedicat special acestei perioade din evoluția satului). Mai mult, povestitoarea este conștientă că reprezintă una din ultimele mărturii vii ale unei lumi iremediabil apuse, dar nu percepem, oricât ne-am strădui, semnele depresiei sau ale neputinței, filosofia ei de viață asigurându-i o longevitate de excepție și o coerență de-a dreptul ieșită din comun.

Buna funcționare a comunității era asigurată de un întreg mecanism, din care făceau parte, pe lângă comitetul satului ales odată la patru ani, „frățiile” și, foarte interesante, „vecinătățile”:

«Vecinătatea (Nachbarschaften) era o formă de organizare a satului mai ”descentralizată”, cum am spune noi astăzi. Ea funcționa ca o instituție bazată pe ajutor reciproc și cuprindea locuitorii de pe aceeași stradă sau de pe mai multe străzi alăturate, cam 30 de familii, care contribuiau la buna rânduială a locului și a familiilor.

Organizarea pe vecinătăți a început la Criț în 1616 și a durat până în 1991, când a avut loc ultima întrunire a ultimei vecinătăți.» (p. 81 – 82)

Mai apoi aflăm că femeile contribuie activ la viața comunității, cu accent pe coordonarea activităților casei și, evident, educația copiilor; practic nu există discriminare, chiar dacă regulile ce trebuiau respectate în privința căsătoriei nășteau uneori adevărate drame. În ceea ce privește judecata, locul era sub teiul de pe deal, în picioare și astăzi, unde se făcea dreptate și pentru satele de sași vecine: Meșendorf, Closterșef și Viscri. Evident, ca orice comunitate, și Crițul a avut picanteriile lui: în plin Ev Mediu mormonii alungați din Cârța sunt primiți în sat și descoperă albastrul de Kobalt, pigment necesar pentru pictarea vaselor de lut care le-a asigurat existența multă vreme. Fiind o comunitate bine închegată, crițenii nu au acceptat propaganda religioasă a acestora, drept pentru care mormonii au părăsit destul de repede zona. Mai târziu, un italian le dezvăluie crițenilor tainelor brânzeturilor rafinate, iar un oarecare Carl Albrecht a inventat batoanele Lica, pe care le asociem cu faimoasa prăjitură omonimă de astăzi. Culmea că pe la 1932 aceasta se vindea la tonomat în fața porții casei inventatorului ei!!

Apreciem faptul că Ruxandra Hurezean a lăsat povestea să curgă de la sine, întărind aerul de legendă, care ne face să nu lăsăm cartea din mână până nu o terminăm de citit. Cu siguranță că dialogul cu Sofia Folberth nu a fost continuu din motive obiective, inerente vârstei, dar Ruxandra Hurezean a știut să readucă povestea pe făgașul natural, iar cronologia de la sfârșitul volumului, extrasele din arhivele păstrate și gestionate cu atenție de Sofia Folberth ne ajută să înțelegem mai bine firul narativ. Noi, cititorii, simțim, astfel, nu numai că suntem parte din poveste, dar și că am ajuns la „merele de aur” ale lui Făt Frumos. Povestea Crițului este o nestemată care își așteaptă suratele într-o coroană pe care o merităm, noi, cititorii, ca parte a unei istorii fără sfârșit…

Editura: Curtea Veche