Creștini sau o introspecție asupra propriilor valori morale (și nu numai…)

Într-un oraș cu peste 200000 de locuitori, Teatrul Regina Maria din Oradea se străduiește de câteva stagiuni încoace să-și lărgească repertoriul de subiecte și de abordări, astfel încât numărul de spectatori să fie unul peste medie. Așa se pot explica și premierele din ultimii ani: regizori tineri și foarte tineri, dar deja premiați în țară sau chiar în afara României, texte consistente, care reprezintă o reală provocare pentru actori, dar și pentru public, scenografii care îmbină decorurile clasice cu efectele audio-vizuale ale tehnologiei de ultimă generație. Stagiunea 2019-2020 a debutat cu încă o provocare pentru trupa de actori și regizori: datorită intrării într-un amplu proces de modernizare a scenei teatrului (o bijuterie arhitectonică emblematică pentru Oradea), managerii Teatrului au reușit să obțină dreptul de a fi jucate piesele de teatru în locații atipice, dar de care regizorii au știut să profite din plin. Așa s-a întâmplat și cu cea de a doua premieră a stagiunii: Creștini. Tânărul, dar deja consacratul regizor Radu Iacoban a avut șansa ca spectacolul să fie jucat într-un spațiu de excepție: Sinagoga Neologă Sion, o altă bijuterie arhitectonică emblematică pentru Oradea.

Autorul textului, Lucas Hnath, și-a asumat un risc imens odată cu lansarea piesei, dar pariul s-a dovedit câștigător: textul este montat imediat, iar spectacolul premiat încă din 2016. Și Radu Iacoban și-a asumat un risc uriaș cu montarea piesei în premieră națională în România. Din punct de vedere sociologic, societatea românească este printre cele mai conservatoare din Europa, iar principiile religioase joacă un rol principal în definirea acestui conservatorism. Scoaterea din tiparele mentale poate genera adeseori intoleranță și tot felul de extremisme, soldate cu adevărate drame individuale, dar și colective. Predica pastorului Paul, aparent un dialog cu enoriașii săi, poate fi un duș rece pentru mulți dintre spectatorii români, lucru explicabil, deoarece regimul comunist agnostic a lăsat urme adânci în atitudinea față de religie în general, dar mai ales față de exprimarea liberă/necenzurată a propriei religii/credințe sau atitudine religioasă. Înregimentarea în tipare și clișee comportamentale atât de bine cultivată de regimul totalitar creează rețineri/abțineri față de participarea la o slujbă religioasă specifică altui rit decât cel propriu, iar cuvântul „predică” accentuează suspiciunea. Gospelul interpretat surprinzător de bine (în sensul că a respectat toate canoanele genului) de Richard Balint – pastorul Paul, împreună cu enoriașii săi, introduce publicul în atmosfera unei slujbe de duminică de undeva din America. Atitudinea veselă, relaxată, chiar ușor euforică a participanților la obișnuita liturghie de duminică e neconformă cu tiparele unei slujbe creștine ortodoxe, ceea ce îi poate irita pe unii spectatori (care îi pot acuza chiar de blasfemie pe autorul textului, dar și pe cei care au îndrăznit să-l pună în scenă) sau, din contră, poate stârni râsul altora (cum s-a și întâmplat, de fapt). Ambele reacții sunt parte a procesului de adaptare a publicului la un subiect până mai ieri tabu în societatea românească: viața de după moarte și locul în care ajungem (cu trupul sau cu sufletul, sau, de ce nu, cu ambele).

Dar, dincolo de curajul pastorului Paul de a nega existența Iadului, firul roșu al dialogului interior al clericului ajuns la vârsta deplinei maturități intelectuale este „distanța insurmontabilă” pe care a resimțit-o în momentele cruciale ale vieții sale: distanța (care devine imposibil de suportat) față de viitoarea sa soție, pe care cunoaște într-un avion, față de fratele Joshua, care nu acceptă „revoluția” pastorului, dar și față de sora Jenny, care își exprimă vehement nemulțumirea față de ieșirea din tiparele cotidianului religios a propriului pastor – îndrumător spiritual, dar și laic în același timp. Pierderea reperelor (prin afirmarea existenței doar a Raiului, nu și a Iadului) duce la pierderea rapidă a susținerii din partea Consiliului Bisericii, iar fratele Jay (rol de compoziție bine gestionat de experimentatul Petre Ghimbășan), purtătorul de cuvânt al acestuia, va fi tranșant: negarea propriei erezii e singura șansă pentru pastorul Paul, altfel nu se mai poate discuta de niciun fel de susținere, inclusiv financiară. Îndrăzneala soției de a afirma existența Iadului într-o manieră mai mult decât categorică îl va face pe pastor să atingă punctul critic al propriei crize existențiale.

Decorul minimalist, nu întâmplător alb, grafica video, dar și jocul de lumini îi reactivează spectatorului o serie de simboluri acoperite de praful așa-zisei socializări și de „valorile” cu care este agresat de mass-media. Aproape că nu contează dacă pastorul Paul va găsi sau nu o soluție de ieșire din criza existențială izbucnită din senin. Pentru Lucas Hnath e mult mai important ca spectatorul să își conștientizeze propriile distanțe insurmontabile față de propria conștiință și față de semenii săi. Radu Iacoban a înțeles foarte bine acest lucru (poate și pentru că tot el a tradus textul), dovadă dozarea foarte atentă a frazării și a gesturilor de către actori și interacțiunea cu publicul, în mijlocul cărora au coborât de mai multe ori. Richard Balint își confirmă talentul încă o dată (experiența i-a permis să dialogheze cu publicul, să jongleze cu microfoanele nărăvașe, care te lasă când ți-e lumea mai dragă, dar și să „lupte” cu o muscă nărăvașă), însă reușita spectacolului este rezultatul unei munci de echipă.

Ne bucură curajul lui Radu Iacoban de a pune în scenă un subiect atât de sensibil, ne bucură concepția sa regizorală, ne bucură faptul că sala a fost plină, ne bucură faptul că au fost mulți spectatori tineri (sperăm ca micile imperfecțiuni tehnice, mai ales cele legate de sunet, să fie remediate la viitoarele puneri în scenă). Așteptăm și alte propuneri, la fel de inspirate, din partea lui Radu Iacoban.