“Creaţia: un apel pentru salvarea vieţii pe Pamânt”, Edward O. Wilson

Creaţia lui E. O. Wilson este o carte emoţionantă şi convingătoare. Este o carte care îşi propune să sensibilizeze şi nu să şocheze şi tocmai de aceea este departe de orice isterie discursivă ecologizantă. Apelul eco-logic al lui Wilson vorbeşte strict limba emoţiei şi a raţiunii şi tocmai de aceea el se adresează nouă, tuturor. Marele savant are tonul unui părinte îngrijorat, care ne roagă pe fiecare dintre noi să fim medicii care, în ultimul ceas, îi pot salva copilul.

Textul foloseşte un pretext epistolar. E. O. Wilson, creatorul ultimei mari sinteze evoluţioniste (sociobiologia) se adresează unui pastor american sudist. De ce? Pentru că acest young earth creationist şi fundamentalist al textului biblic este tipul de intelectual cel mai îndepărtat de patosul secularist care îl animă pe biolog. Omul care crede că întreaga viaţă a fost creată de Dumnezeu acum aproximativ 6000 de ani, care crede că există viaţă după moarte şi că vom plăti toţi pentru faptele noastre este tot ce poate fi mai diferit de intelectualul secular care crede că viaţa a evoluat prin selecţie naturală în decursul a miliarde de ani, că nu există viaţă după moarte şi că singurele infernuri şi paradisuri posibile sunt aici. Şi, cu toate acestea, ne spune Wilson, există un interes comun al celor doi “umanişti în sens larg”. Amândoi iubesc şi preţuiesc viaţa şi tocmai acesta este terenul comun pe care eforturile lor pentru salvarea vieţii pe planetă trebuie să se conjuge:

“Pastore, îţi scriu pentru a-ţi cere sfatul şi ajutorul. Desigur, făcând acest lucru, nu văd nicio cale pentru a evita diferenţele fundamentale dintre perspectivele asupra lumii pe care le avem fiecare dintre noi. Tu interpretezi literal Sfânta Scriptură creştină. Tu respingi concluzia ştiinţei potrivit căreia omenirea a evoluat din forme inferioare de viaţă. Tu crezi că sufletul fiecărei persoane este nemuritor, transformând această planetă într-un popas către o viaţă eternă. Mântuirea le este asigurată acelora care au fost răscumpăraţi în Hristos. Eu sunt adept al umanismului secular. Eu cred că existenţa este ceea ce înţelegem noi că este în calitate de indivizi. Nu există nicio garanţie a vieţii după moarte, iar raiul şi iadul sunt ceea ce creăm pentru noi înşine, pe planeta aceasta. Nu există nicio altă casă… Pentru tine este importantă măreţia unei divinităţi nevăzute, iar pentru mine măreţia universului dezvăluit în sfârşit. Pentru tine credinţa în Dumnezeu întrupat pentru a mântui omenirea, iar pentru mine credinţa în focul prometeic furat pentru a elibera omul. Tu ţi-ai găsit adevărul final, eu încă îl mai caut. Aş putea să mă înşel, ai putea să te înşeli. Am putea să avem amândoi parţial dreptate. Ne separă oare această diferenţă de perspectivă în toate privinţele? Nu ne separă… Sugerez să lăsăm la o parte concepţiile care ne separă pentru a salva Creaţia. Apărarea Naturii vii este o valoare universală. Nu se naşte din şi nici nu promovează vreo dogmă religioasă sau ideologică. Ci slujeşte mai curând fără discriminare interesele întregii umanităţi”.

Dar ce este de salvat? Şi de ce trebuie să ne pese?

E simplu. Trebuie să ne pese pentru că nu avem altă casă şi probabil nu vom avea vreodată. Pentru că Pământul este un mediu ecologic autoreglant şi nu o capsulă moartă. Pentru că prin acţiunea noastră agresivă şi intruzivă am lovit puternic în variabilele acestui echilibru şi pentru că magnitudinea acestui dezechilibru ne îndreptăţeşte să vorbim astăzi despre o extincţie planetară asemănătoare celei care a exterminat dinozaurii acum 65 de milioane de ani. Dar de ce să ne pese de gâze, de gândaci şi buruieni? Pentru că nu putem distruge nimic din toate acestea fără a crea dezechilibre şi a afecta fundamentele naturale ale existenţei noastre (Şi-a imaginat cineva vreodată care ar fi efectele dispariţiei speciilor polenizatoare asupra noastră, a tuturor? Câţi dintre noi ştiu că păşunea australiană a fost salvată de către omizile lacome ale unei specii obscure, mari consumatoare de dăunători? Câţi ştiu că o “buruiană” din Madagascar produce alcaloizii care vindecă boala lui Hogdkin? Câţi ştiu că substanţa secretată de o ciupercă norvegiană este indispensabilă pentru realizarea transplanturilor de organe? Câţi ştiu că un solvent din saliva lipitorilor este cel mai bun anti-coagulant din lume? Câţi ştiu că întreaga istorie a lumii se putea schimba prin dislocarea completă a unor aşezări de colonişti spanioli în Lumea Nouă din cauza invaziilor repetate ale furnicii de foc tropicale, stimulată de populaţiile de homoptere aduse chiar de colonişti?). Pentru că nu ne putem dispensa de serviciile aduse de această mişunătoare lume în miniatură (speciile sălbatice îmbogăţesc solul, curăţă apele, polenizează majoritatea speciilor de plante). Şi, nu în ultimul rând, pentru că biodiversitatea este frumoasă, spectaculoasă, profundă (vă las să descoperiţi singuri frumuseţea glutonului sau a furnicii furcă).

Dar nu este oare extincţia legea firii? Oare nu este adevărat că 99% dintre speciile care au existat vreodată sunt acum dispărute? Desigur, numai că extincţia naturală se petrece tot din raţiuni ecologice şi fără afectarea echilibrului global, pe când extincţia provocată de om (mai mare cu un factor de aproximativ 100 decât cea naturală) dezechilibrează, redând neantului specii necesare şi perfect adaptate nişelor lor. După Wilson, există cinci factori majori care produc această catastrofă ecologică: 1. pierderea habitatului; 2. speciile care invadează medii străine; 3. poluarea; 4. suprapopularea umană; 5. recoltarea excesivă prin vânătoare, pescuit etc.

Ce putem face? A fost un moment când ne-am ridicat din condiţia naturală. Acum e timpul să ne înălţăm către natură. Să-i cunoaştem şi să-i respectăm bogăţia, să devenim de mici naturalişti prin studiul corect al biologiei. Copilul învăţat să iubească natura va fi un om mai bogat spiritual şi un agent al mediului toată viaţa, indiferent că va urma sau nu o carieră în biologie. Paginile în care ne vorbeşte pedagogul Wilson sunt pline de o emoţie şi o sensibilitate pe care ţin să le redau aici:

“Fiecare copil este un explorator naturalist începător. Vânător, culegător, cercetaş, căutător de comori, geograf, descoperitor de noi lumi, toate acestea sunt prezente în miezul fiinţei copilului… Mintea unui copil se deschide de timpuriu faţă de Natura vie. Dacă este stimulată, aceasta se desfăşoară în etape care întăresc legătura cu viaţa non-umană… Începeţi devreme, copilul este pregătit. Deschideţi porţile către Natură, dar nu-l împingeţi prin ele. Gândiţi-vă la copil ca la un vânător-culegător. Oferiţi-i oportunităţi să exploreze lumea naturală şi surogatele acesteia din grădina zoologică şi din muzee. Lăsaţi copilul să caute de unul singur sau în grupuri mici care urmăresc acelaşi scop. Lăsaţi-l să deranjeze puţin natura, de unul singur şi fără îndrumare. Oferiţi-i ghiduri de explorare a naturii, binocluri şi chiar microscoape, acasă dacă se poate şi cel puţin la şcoală. Încurajaţi-I şi lăudaţi-i iniţiativa. La adolescenţă lăsaţi-l să pornească în aventuri cu alţii, în zone sălbatice şi ţări străine, în funcţie de oportunităţi şi de posibilităţi. Lăsaţi-l să înveţe toate lucrurile în propriul ritm. La finalul acestui proces, ar putea alege o carieră în drept, marketing sau armată, dar va fi un naturalist întreaga lui viaţă şi vă va mulţumi pentru asta… Din libertatea de a explora vine bucuria de a învăţa. Din cunoaşterea dobândită prin iniţiativă personală se naşte dorinţa de a cunoaşte mai mult. Iar din experienţele oferite de lumea nouă şi frumoasă care îl aşteaptă pe orice copil vine încrederea în sine. Dezvoltarea unui naturalist este asemănătoare dezvoltării unui muzician sau a unui atlet: excelenţă pentru cei talentaţi, plăcere de o viaţă pentru restul, beneficiu pentru omenire”.

Există cu siguranţă astăzi şi un ecologism vocal, agresiv şi apocaliptic. Un ecologism care ar vrea să revină la o ipotetică (şi mitologică!) viaţă pe deplin naturală. Un ecologism naiv şi nociv care repudiază cuceririle medicinei în numele remediilor naturale. Un ecologism găunos care înfrumuseţează candid şi iresponsabil o vârstă de aur pre-agrară. Nimic din toate acestea la Willson. Nu găsim nimic ideologic în cartea americanului. Găsim doar date, date strânse într-o viaţă de cercetător de teren, desfăşurată pe o perioadă de mai multe decenii. Întâlnim emoţia părintelui speriat, întâlnim biofilia în sensul cel mai nobil al termenului. Întâlnim argumente raţionale şi convingătoare. Şi nu în ultimul timp, întâlnim speranţa. Speranţa că această specie complexă şi misterioasă va şti să găsească, cât timp nu e prea târziu, echilibrul între ceea ce ea şi numai ea a ştiut să producă de-a lungul timpului şi ceea ce a găsit deja aici, existând din vremuri imemoriale: o viaţă minunată, unică, inepuizabilă:

“Salvaţi Creaţia, salvaţi-o pe toată! Nu există vreun ţel mai prejos. Oricum ar fi apărut biodiversitatea, nu a fost pusă pe această planetă pentru a fi eliminată de vreo specie. Nu este vremea acum şi nu va fi niciodată o vreme în care circumstanţele vor justifica distrugerea moştenirii naturale a Pământului”.

Cartea face parte din campania “Citeşte sănătos” a Editurii Herald. Detalii despre campanie: aici.

Sursa foto: uanews.ua.edu

Editura Herald;