În urmă cu zece ani primeam entuziast cartea de debut a lui Costel Crângan, „Cutia cu păianjeni”, care se deschidea cu un prolog, „Ţara cu oameni gri”, o parabolă schiţând o microistorie a României comuniste (în numai patru pagini), o parabolă care contrastează într-un anume fel cu naturalismul prozelor scurte din volum, proze care nu s-au constituit într-un roman numai datorită înţelepciunii scriitoriceşti a autorului care a migălit cartea timp de cinci ani, existând cel puţin un personaj a cărui umbră o putem simţi în mai toate textele, personaj ispită pentru a cădea destul de uşor în… romanesc…
După un deceniu, în care manuscrisul a tot stat la… maturare, jurnalistul a căzut, în fine, în ispita romanului. Cu un subiect mult încercat, ca să nu vorbim şi de temă, în literatura română a ultimilor ani, scriitori precum Cătălin Dorian Florescu, Marin Mălaicu Hondrari, Mihai Buzea, ca să dăm doar câteva nume, jonglând literar cu destinele românilor obligaţi, din diverse motive, chiar şi de conştiinţă şi de liber arbitru, sic, să ia calea exilului.
Spre deosebire de prima carte, aici, Costel Crângan pare să se ambiţioneze, anticalofil cu măsură (primul capitol arată că este de acord şi cu excepţiile), să demonstreze că literatura nu este chiar atât de importantă, când este vorba să ridici la fileul discuţiilor probleme grave ale naţiunii şi statului…
Concluzia primei cărţi, prin prisma comentatorului, era că „România (şi nu numai cea rurală) este (încă) o cutie cu păianjeni.” Concluzia celei de-a doua cărţi, din perspectiva scriitorului jurnalist, este că Speranţa, unul dintre relele cutiei Pandorei, nu a murit, ci că s-a transformat într-un monstru demn de cele mai negre coşmaruri. Strigătul emigrantului, sufocat de impostură şi de hoţia administrativ-birocratică mioritică (da, monstrul e Oaia frankensteiniană, modificată genetic prin inginerii nu numai financiare, o oaie polifemică uriaşă, având coarne – nu ştiu dacă diabolice -, behăind pe la toate posturile de televiziune care nu mai au nicio treabă cu deontologia jurnalistică, mâncând iarbă doar din jurul Palatului Parlamentului, producând căcăreze parlamentare/i, oaia care a învăţat să ragă precum leul ori să urle precum lupul moralist, mâncând oameni prin curţile şi camerele spitalelor, cu garnitură de salcâmi şi alte limbi de lemn, Oaia-zombi, cu fâşii de carne atârnându-i printre dinţii înnegriţi, cu kakaclasa „politică” culcuşită printre firele de lână de aur, ş.a.m.d.), strigătul emigrantului din ultimul paragraf al cărţii este gâtuit, parcă anemic, dar cu atât mai disperat, „viu şi eliberat de povara îndoielii”:
„Băi, urdorilor! Băi, gnomilor! Rămâneţi cu ţara voastră de Kafka, băi, ipochimenilor, că eu mi-am găsit alt loc în univers. Am descoperit că aici nu-i gura de rai pe care-o cânta poetul şi nici mirabilul picior de plai cutreierat de mioriţă. Nu vă mai aparţin, strâmbilor! Nu mă mai revendicaţi! Aţi otrăvit pământul şi mi-aţi ucis rădăcinile. Sunt un ciuline de pârloagă rostogolit de vânt către Vest. Mereu către Vest… Statornicia e doar o nălucire. Sunt doar un emigrant oarecare dintr-o masă gigantică de emigranţi fără cale de întoarcere…” (p.157)
Într-un fel, Panait Istrati a fost primul scriitor care a scris despre emigranţi români, dacă nu îl socotim şi pe Jean Bart… Şi de la „Ciulinii Bărăganului” la „Ciulinii Covurluiului” nu este deloc o distanţă mare!
Costel Crângan nu dă nume de localităţi, dar se specifică: oamenii sunt din sudul Moldovei! Jurnalistul parcă s-ar fi înfiltrat, de-a lungul a peste zece ani, doar din când în când în grupul, gruparea de muncitori „clandestini” din Spania, coordonată de la un moment dat, nu ni se explică clar de când, de către Cezar, personajul principal, cel care strigă în pustiu la final…
În momentele în care este „complice” la munca lor în construcţii, află câte ceva despre vieţile lor, concepţiile lor, o întâmplare, două, este martor la câte o bucurie sau o dramă…
Aşadar, ce se poate găsi în acest roman al probabil celui mai bine cotat jurnalist gălăţean, de ani buni la „Adevărul”? Felii de viaţă, un salcâm care pare să devină un alt arbore-simbol al românismului, pe lângă stejar şi corcoduş, (românism suicidar aici, dar cu o bogată încărcătură metafizic-tragică, cu un bob de fantastic horror prin acea sperietoare „ascunsă” în frunziş, care apare în momentul tăierii copacului, moment extrem de bine realizat; cu ceva diferenţe faţă de salcâmul din „Moromeţii”, unde întruchipează, scuzaţi personificarea, alte simboluri), un argentinian (nu Maradona, şi nici Messi!), un fântânar grec demn de Zorba, deloc întâmplător, dacă ne gândim că scriitorul apelează şi la simboluri, ucis de o farsă tembelă, pe lângă altele amintite în carte, prilej de distracţie pe şantiere – dar oare sentimentul farsei, absurde sau nu, nu este cel care marchează societatea omenească astăzi, ca şi ieri poate, sau pe vremea invocatului Kafka? -, o sabie japoneză (p.83-84), un bulgar, o rivalitate bulgaro-argentiniană, sfârşită în urma unui accident provocat cu sau nu cu puterea minţii, filosofare şi filosofii asupra moravurilor popoarelor, credinţa că „Dogma nu-i mai presus de oameni decât rareori”, interlopi în Madrid, din rândul cărora face parte şi cumnatul lui Cezar (eu i-aş fi spus Traian, că tot strămoşul românilor se trăgea din Spania veche!), un cumnat strănepot metafizic al lui Lică Sămădăul care, culmea, se apucă de politică când se întoarce în ţară, candidând pentru Parlament, bordeluri şi alte prostituate, un Gheorghe cam tezist, exprimând o anume mentalitate deloc revoluţionară, ba chiar îngustă, nevrând să-şi rupă ciolanele pentru a o duce mai bine, iar în privinţa copiilor fiind ferm („Copiii mei? Să muncească dacă vor să aibă! Ce? Eu am avut ceva de-a moaca? Dacă nu fac cu sudoarea frunţii lor, n-or să ştie să păstreze şi o să fie vai de sufletele lor. Nu le las nimic!”, p.111, nu că ar fi avut cine ştie ce să le lase!), un Tetea antologic, nu pentru că nu ar fi ştiut ce erau dinozaurii, Tetea, bunicul dinspre tată al lui Cezar, despre care îşi aminteşte cum l-a învăţat ce erau uriaşii, după un fragment… eclesiastic, referitor la ultima, probabil, întoarcere a personajului în România:
„Maşina gonea pe şoselele netede ca-n palmă din Vest, iar Cezar nu putut să nu-şi aducă aminte de primul drum al pribegiei lui. Cel dinspre estul cenuşiu către vestul speranţei. Rememoră mirarea aproape mută care l-a cuprins la vederea autostrăzilor occidentale. Îşi aminti uimirea aproape exaltată la vederea ordinii şi curăţeniei vesticilor, dar şi incidentele vamale demne de orice film despre absurd.
Dar toate acestea erau în urmă. Ţineau de un trecut din ce în ce mai ceţos, mai desprins de prezent. Amintirile acelea se culcuşiseră în ungherele memoriei, de unde răzbăteau rar, timid, tot mai palid. Parcă lumea aceea a dispărut, ca o Atlantidă a existenţei mele. Ca un alt eu, dintr-o altă dimensiune, dintr-o altă viaţă.
Vămile nu mai erau. Se topiseră sub vâlvătaia democraţiei sau se mutaseră mai spre este – mult mai spre est – la marginea lumii slave. Acolo unde fantomele comunismului încă îşi mai aveau bârlogul şi bântuiau pe sub ochii lumii în groteşti haine de scenă, de sub care democraţia era declamată – doar declamată – la tot pasul. Nihil nove sub sole. Eclesiastul biblic avea dreptate. Nu-i numic nou sub soare. Toate cele ce sunt au mai fost, iar cele de acum vor mai fi şi altădată, într-un cerc năucitor, în care sfârşitul este totodată şi început.” (pp.145-146)
Cezar, personaj care îţi scapă printre degete, fiind greu de încadrat, dar în care poţi recunoaşte, poate, şi un alter ego vag al scriitorului, este capabil, uneori surprinzător, ţinând cont de contextul vieţii sale, de meditaţii precum aceasta asupra dictonului „Ubi bene, ibi patria” (pp.149-150):
„În esenţă, fiecare-şi poartă fericirea în sine, peste tot unde-l mână viaţa. Ubi bene, ibi patria nu înseamnă, aşa cum au mistificat migratorii de profesie, că patria e acolo unde îţi e bine, ci că patria ta te face să simţi binele, starea de bine fiind, deci, cifrul care te ajută să-ţi identifici patria, baştina, neamul. Cu atât mai mult cu cât ţara nu-i o simplă pată pe hartă. Nu-i sufrageria, dormitorul sau bucătăria unei case. Nu-i leafa generoasă de pe card şi nici prima de Crăciun. Patria e ceva mai mult decât confortul pasager. Ţine fundamental de oameni. De părinţi, de copii, de fraţi, de unchi, de mătuşi, de veri, de verişoare, de pomul în care ţi-ai rupt întâia oară nădragii, de fântâna din care ai scos întâiaşi dată o găleată cu apă, de primul sărut, de prima julitură în genunchi, de mormintele străbunilor, de poveştile bătrânilor, de râsul sprinţar al urmaşilor tăi şi al urmaşilor celor amintiţi mai înainte. Fără toate acestea – şi încă multe altele – fericirea nu poate exista, deci nici patria nu-i acolo.”
Este un mic poem, care arată o latură surprinzătoare a prozatorului. Sau un fals-editorial oarecum poematic care aminteşte de unele dintre cele mai bune publicate de domnia sa prin jurnalele gălăţene ori naţionale.
Extinzând meditaţia şi asupra unor alte aspecte posibile ale hermeneuticii şi filosofiei întrepătrunderii elementelor culturale, un Pedro Almodovar, dacă s-ar gândi că ar putea începe un scenariu despre emigranţii şi mai ales emigrantele românce şi nu numai, s-ar putea raporta la o bucătăreasă româncă de peste 100 de kilograme (scriitorul o putea transforma gargantuelic într-una de 200), care este angajată la şantierul lui Cezar, dar care înainte a fost bucătăreasă la un bordel. Micul ei decameron este suculent, umorul ei descreţind frunţile cititorilor care empatizează cu grijile şi crizele celor plecaţi pentru… altceva decât atmosfera sufocantă de la noi.
Ţară latină (nu degeaba, probabil şi un pic ironic, fiecare dintre cele opt capitole ale cărţii începe cu un citat în latină), dar care răsuflă atât de slav tenebros! Purtând ciulinii-umani de colo-colo! Prin toate continentele, toate ciorbele lumii. Povesteşte Florica, bucătăreasa, despre „curvele” pentru care gătea:
„Dacă se nimerea să le fie foame, lingeau farfuriile. Făcea una – o proastă de pe lângă Brăila – nota a.g.secară: adică putea fi şi din Galaţi, sau de pe lângă, sic!- Vaai, tanti Florica, dar aşa ciorbică numai la mama mea mai mâncam. Şi matale pui la gătit, tot ca ea, multe continente. Ce pun eu în mâncare, fă?, o întrebam. Continente, tanti! Insista tolomaca. N-am mai răbdat şi i-am zis că io nu pun în ciorbă Africa şi America, ci pun leuştean şi pătrunjel, adică nişte condimente, nu nişte continente. Proastă ca dulapul, dar frumoasă ca o artistă de la televizor. Noroc că spaniolii nu înţelegeau ce ciripeşte toanta, că altfel îşi pierdea toţi curtezanii…” (p.136)
Da, ar fi mai mult decât interesantă şi provocatoare o întâlnire între Costel Crângan şi Pedro Almodovar!
„Emigranţii ” de Costel Crângan
Editura: Axis libri
Anul apariției: 2017
