„Cortez”, Marius Constantinescu

Adolf Armbruster a fost unul dintre cei mai mari istorici români, care a decedat într-un accident de mașină, pe un drum din județul Vaslui, în martie 2001. Atunci, în 2001, mi-a atras imediat atenția numele istoricului, studiasem cărțile și articolele lui în facultate. Ce nu știam înainte de accident e că era căsătorit cu Viorica Cortez. De marea noastră mezzosoprană auzisem, în special după 1989, o ascultasem și îi îndrăgisem felul de a fi surprins în interviuri și emisiunile televizate. Când am auzit despre tragicul accident în care el a murit, dar ea a supraviețuit, m-am gândit la toate încercările la care urma să facă față și mă întrebam dacă avea să răzbată. Și cartea de față mi-a demonstrat ce înseamnă să fii cu adevărat un OM puternic.

Când am aflat că Marius Constantinescu urma să scoată de sub tipar cartea cu și despre Viorica Cortez mi-am readus aminte de accident și mă gândeam cum va fi tratat subiectul în carte. Și mi-am dorit să citesc cartea. Din păcate nu am reușit să o citesc în prima ei ediție, dintr-un motiv ce poate părea surprinzător pentru unii: s-a vândut foarte repede, peste așteptările editorului (doar era vorba despre o carte de „nișă”). Și m-am bucurat că s-a epuizat atât de repede tirajul și, în aceeași măsură, mă rugam să apară mai repede alt tiraj. Și uite că a apărut, la o altă editură, e drept, dar cu un conținut adnotat simțitor de către autor.

Citisem cu ceva vreme înainte „Canta che ti passa”, cartea lui Sever Voinescu în dialog cu Virginia Zeani, altă mare cântăreață de operă de origine română, mi-a plăcut mult, dar așteptările mele de la „Cortez” erau dintre cele mai mari. Știam ce poate Marius Constantinescu în materie de interviu, știam ce cultură muzicală are. Și, cu toate că am început să citesc cartea oarecum în gardă fiind, uite că așteptările mi-au fost depășite. În cel mai bun sens posibil! Aici e momentul unui intermezzo: apropo de Zeani, aveam cartea în bibliotecă și venise în vizită o tânără aspirantă la statutul de studentă la Conservatorul bucureștean, secția canto; o întreb dacă a citit cartea, mi-a spus senină că nu; eu, deja deconcertată nițel, îi arăt un CD cu Leontina Văduva, la a cărui lansare fusesem în săptămâna cu pricina; de ea nici măcar nu auzise! Să mai continui cu morala poveștii? Nu cred că e cazul!

„Cortez” e o carte scrisă într-un ritm amețitor, din mai multe puncte de vedere; succesiunea de nume mari și foarte mari ale Operei de oriunde din lumea largă, succesiunea de spectacole și roluri în care a cântat Viorica Cortez de-a lungul unei perioade de mai bine de douăzeci de ani fiind aproape de necuprins cu mintea unui neobișnuit al scenei lirice de oriunde. Viorica Cortez cântă de la 17 ani și încă nu s-a oprit nici azi… Și bine face! Poate părea obositor șirul interminabil de colegi de scenă cu care a cântat, unii nume cu rezonanță la noi (José Carreras, Plácido Domingo, Montserrat Caballé, Mirella Freni, Marina Krilovici), dar și de nume mai puțin cunoscute (Nicola Ghiuselev, Alain Fondary, Daniela Dessì); sunt zeci de nume despre care Viorica Cortez își aduce aminte cu drag, are pentru fiecare câte ceva de spus, de bine și de mai puțin bine. Veți descoperi un mare caracter în spatele poveștilor: nu spală rufele în public, nu bârfește, dar punctează defectele omului/artistului atât cât e nevoie; cu alte cuvinte, fără înflorituri. Are un haz nebun când povestește și aici e meritul lui Marius Constantinescu că a reușit să redea acest haz. Folosește ca nimeni alta regionalisme moldovenești amestecate cu termeni din italiană și franceză (Cortez vorbește 7 limbi străine!), savoarea fiind în modul cum curge povestea. Deși cartea e scrisă de-a lungul a câtorva săptămâni, istorisirile se leagă de la o zi la alta, de parcă povestitoarea și autorul cărții nu s-ar fi despărțit niciodată.

Sunt multe momentele de inedit ale cărții; de exemplu, habar nu aveam că până prin anii ’70 artiștii lirici veneau fiecare cu recuzita personală, astfel încât puteai să ai surpriza să vezi în același spectacol un amestec de stiluri greu de asimilat, ce să mai spunem de efortul cântăreților de a căra după ei prin toată lumea valizele cu costumele. Sunt detalii despre cum se pregătesc cântăreții de operă înainte de spectacole, cât repetă, ce mănâncă, cum își protejează vocea, ce fac ca să scape de trac etc. Toate acestea vă las să le descoperiți singuri citind „Cortez”. E cu adevărat o carte-document din acest punct de vedere. Sunt punctate eșecurile (prea puține) și succesele unei cariere longevive, momentele triste și numeroasele momente de bucurie. Sunt atinse probleme spinoase legate de viața personală a artistei: de ce a plecat din România, în ce condiții, cu ce preț și-a adus fiica lângă ea, cum i-a fost viața alături de cei trei soți pe care i-a avut, cât de bine gătește și, mai ales, pentru cine, cum își alcătuiește programul unei zile în care are spectacol etc. Veți afla că știe să și schieze (episodul cu cursa de schi fond în care era să orbească e „picant”, dacă-mi dați voie să mă exprim astfel). Veți afla din mărturiile consemnate cu acribie de mare profesionist de către Marius Constantinescu cât de atentă la fiecare detaliu era Viorica Cortez atunci când pregătea un spectacol (indiferent de mărimea rolului), cât de profesionist se comporta pe scenă și în afara ei, cât de mult își sprijinea partenerii, cât de mult dădea atenție dirijorului, de ce a refuzat să cânte în anumite spectacole (de exemplu, Mozart nu prea a cântat și nici Wagner).

„În grupul de cântărețe străine care monopolizează personajul Carmen în principalele teatre din lume, s-a afirmat cu autoritate Viorica Cortez, total necunoscută în Italia, cu excepția orașului Napoli, unde a cântat deja Aida și Norma. Născută la Iași, Cortez aparține acelui nou val din România care, în scurt timp, a invadat Europa și, în special, Franța, cucerind rapid un considerabil prestigiu. Prestigiu pe deplin meritat, dacă judecăm excelenta interpretare pe care Cortez a oferit-o în aceste zile la Teatro Verdi din Trieste, rolului Carmen, foarte potrivit aptitudinilor sale și interpretat de ea pentru prima dată în italiană. Voce clară de mezzosoprană, plăcută și caldă, omogenă în culoare și intensitate sonoră de-a lungul întregului ambitus, voce pe care o stăpânește cu o tehnică sigură (de remarcat de exemplu, unele sunete atacate a mezza voce, intensificate, apoi temperate cu măiestrie), fără a forța vreodată și, mai ales, fără a abuza de emisiile poitrinées, în așa fel încât să nu compromită acutul.” (Giorgio Gualerzi, critic muzical)

Toate acestea compun imaginea unei mari profesioniste, despre care se știu prea puține la noi, deși ar putea servi drept model oricărui aspirant la statutul de „cântăreț de operă”. Viorica Cortez spune de multe ori în carte că a fi artist nu e ușor deloc, că artiștii nu duc o viață normală, dar asta nu exclude profesionalismul, ci îl presupune ca fiind la baza succesului.

Veți descoperi multe date ce acoperă descendența familială (Cortez ține enorm la familia ei – la părinți, surori, dar și la fiica ei), veți afla și câte ceva despre soții ei, unul mai celebru ca celălalt, veți înțelege că un artist mare este obligatoriu să aibă și o cultură generală mai mult decât solidă. Și mă întreb: câți dintre cei care-și doresc o viață de artist știu asta?

„- Vă place Callas?

– Îmi dă fiori. Ea a revoluționat interpretarea lirică. Până la ea, toate damele grase veneau în fața publicului, stăteau cu ochii la dirijor, cu mâna la piept și asta era tot. De la Callas încoace vorbim, într-adevăr, de operă ca de o artă dramatică. Interpretarea noastră are două perioade: înainte de Callas și după Callas. Ce mai făcea ea și am făcut și eu păstrând proporțiile, a fost să sacrificăm unele sunete în favoarea intensității dramatice. Preferam ca unele note să nu fie neapărat frumoase sau impecabile, dar să servească personajului. Făceam asta mai ales în Trubadurul și în actul IV din Aida.”

Cartea e un must read acum, înainte să înceapă Festivalul Internațional „George Enescu”. E ca și cum ați intra în atmosfera de festival. Și da, se potrivește și cu vacanța: alt timp mai bun pentru a intra în lumea operei nu cred că există.

M-am gândit tot timpul cât am citit cartea la efortul de documentare depus de Marius Constantinescu. Și-mi doresc să nu se oprească din a scoate la lumină detaliile unei lumi magice: lumea operei! Abia aștept interviurile din cadrul Festivalului Internațional „George Enescu!”, care vor fi cu și despre cei din lumea muzicii clasice. Sigur vor fi câteva de cea mai înaltă clasă!

PS: mai mult ca sigur veți dori să ascultați „Carmen”. Vă recomand, de pe acum, să căutați înregistrările cu Viorica Cortez și veți înțelege de ce este rolul ei emblematic!