Dintru început am de gând să sar peste orice soi de introducere și să vă spun că primul (și singurul, până acum) roman scris de tânărul Anthony Marra (n. 1984) este, cel mai probabil, cartea mea preferată din 2015. E totuși copleșitor să scrii despre o lucrare atât de aclamată și de meșteșugit alcătuită, din moment ce realizezi faptul că, orice ai spune și oricât de frumos ți-ai împacheta ideile, vei reduce din farmecul sui-generis ce o înconjoară sau, cel puțin, nu vei reuși nicicum să îi faci cunoscută adevărata valoare. Nici nu ai avea cum, în fapt. Ar trebui să curgă râuri întregi de cerneală doar pentru a-i dezvălui construcția complexă ori firul narativ întortocheat, chiar dacă există o metodă mult mai simplă: să citiți, pur și simplu, cartea.
Romanul orbitează în jurul a șase personaje-cheie, pe o axă a timpului ce variază aproape haotic între 1994 și 2004, dar care descrie, de fapt, cinci zile ale anului 2004, într-o Cecenie devastată de război. Marra se ambiționează să înfățișeze viețile locuitorilor tipici ai unui sat uitat de lume, dintr-o regiune prea mult timp uitată de lume sau, mai degrabă, prinsă iremediabil (și deloc încurajator) între două lumi. Totul pornește de la capturarea lui Dokka, arborist cecen, de către soldații federali, și luarea în grijă a fiicei sale de către Ahmed, un vecin ce hotărăște să parcurgă drumul riscant către spitalul dintr-un orășel apropiat, în căutarea disperată a unui refugiu.
Depersonalizarea este, în atari condiții, o consecință firească. Interesant e însă faptul că, în fața acestei lumi cavernoase, scufundate într-o traumă continuă, oamenii aleg, cumva, să se despartă de eterna suferință care îi unea, optând pentru umor și ironie neagră. Marra însuși mărturisea, în cadrul videoconferinței din timpul lansării cărții de acum trei săptămâni, că a adăugat turnurile umoristice după ce a mers chiar el la fața locului, în 2012, și a fost confruntat cu realitatea situației.
“Constelația fenomenelor vitale” reprezintă, de fapt, o definiție poetică (la propriu și la figurat) a vieții. Căci romanul de față nu se ocupă cu descrierea unui război nemilos, ci cu prezentarea luptei (mai dure încă) de supraviețuire și de păstrare a speranței într-un viitor mai bun; nu abordează senzația omniprezentă a morții, ci caută fasciculul luminos al vieții strecurat printre crengile înzăpezite; nu creionează ura instalată de prea mult timp în străfundurile ființei ca ultimă metodă de apărare, ci vorbește, cu atâta blândețe mascată în spatele unor cuvinte aparent reci ca iarna cecenă, despre lirismul iubirii. În cazul lui Marra, nimic nu pare să vină dintr-un elan nejustificat, dintr-o tâșnire pripită; totul este trecut prin filtrul intelectului, cumpănit îndelung până la obsesie, frazele sunt urzite cu trudă, ca la Flaubert, parcă. Avântul său scriitoricesc, estompat de o aparentă distanță și omnisciență față de tot ceea ce este relatat între paginile romanului, se contopește adesea cu cel al chirurgului ce povestește calm din mijlocul ultimei săli de operație încă folosite, ori cu al rebelului surprins de o ambuscadă în timpul unei misiuni de aprovizionare. Marra este, de fapt, eroul adevărat al acestei cărți, costumat, pe rând, în hainele unei fete de opt ani sau în halatul unei doctorițe ce a realizat atâtea amputări, încât mâinile pline de bătături rivalizează cu cele ale bărbaților, iar lipsa oricărei expresii faciale – cauzată de asistarea la nenumărate traume – i-ar face și pe ei să se rușineze; dar suflul romancierului american poate fi perceput și în flăcările mistuitoare, și în zăpada ce înregistrează, ca un martor, urmele tuturor. Umbra sa animă și tulbură.
Am rămas, în urma lecturii “Constelației…”, sleit de puteri și golit parcă de orice trăire omenească. Am privit câteva minute în gol, încercând să refac mental traseul acestor destine aflate sub o stea nenorocoasă. Marra dovedește, de fapt, că războiul nu este numai despre sânge ori moarte, ci reprezintă o dramă ideologică prin excelență; ca să îl citez pe Camil Petrescu, este “drama personalității, nu a grupei anonime”. Tânărul scriitor prezintă, cu o minuție rar întâlnită în ultimul timp (căci romanul este, pe tot parcursul său, extrem de solicitant din punct de vedere intelectual), viziunea antitetică din spatele ambelor baricade. Iar ceea ce reușește să transmită este absolut remarcabil; ai adesea sentimentul că, fără să manipuleze în vreun fel personajele, te manipulează pe tine, cititorul nevoit să traverseze întreaga gamă a trăirilor umane, de la tristețe, la dezamăgire, uneori la bucurie și amuzament, dar, ce e cel mai înfricoșător, la neputință. Romanul acesta va rămâne cu siguranță mult timp în conștiința lectorilor săi și, cred eu, are mari șanse să facă istorie literară. În tot cazul, în opinia mea, “Constelația fenomenelor vitale” pare să fie una dintre operele literare majore ale secolului XXI, având izul bine definit a ceea ce numim în mod curent o capodoperă.
Sursa foto scriitor: rfi.ro.
Editura Humanitas Fiction; Colecția „Raftul Denisei”;
An de apariție: 2015;
Traducere din limba engleză de Ioana Avădani;
Nr. pagini: 372;
ISBN: 978-973-689-917-1.
