„Clinamen. Cum a început Renaşterea” de Stephen Greenblatt

0

„Comportă-te ca și cum te-ar privi Epicur” (Epicur)

 

Clinamen. Cum a început Renașterea, volumul lui Stephen Greenblatt, distins cu National Book Award și Pulitzer Prize, este istoria descoperirii unei cărți periculoase, o carte care a servit drept buturuga mică ce avea să înceapă procesul prin care carul mare al Evului Mediu avea să fie în cele din urmă răsturnat. La prima vedere, Clinamen este povestea (re)descoperirii unui volum (De rerum natura al poetului latin Titus Lucretius Carus) de către un pasionat vânător de cărți, pe nume Poggio Bracciolini. Acesta a fost, printre altele, secretarul personal al lui Balddassare Cossa, rămas în istorie sub numele de papa Ioan al XXIII-lea, cel care avea să fie detronat sub motivul că prin „viața lui detestabilă și indecentă” provocase scandal în sânul creștinătății. De fapt, la o lectură mai profundă, volumul lui Greenblatt este o poveste complexă și o meditație pasionată despre mobilurile și sensul istoriei, despre rolul hazardului în originarea unor evenimente critice, despre rolul pasiunii unor indivizi excepționali în producerea marilor cotituri istorice și, nu în ultimul rând, o densă cugetare despre om și raporturile lui cu pământul și cerurile. Concentrată narativ în jurul momentului astral al redescoperirii de către Poggio a manuscrisului antic în biblioteca unei mănăstiri germane (probabil Fulda), cartea se citește pe nerăsuflate, din mijlocul unei empatii efervescente, în ciuda faptului că autorul nu devine facil nici un moment, nu simplifică lucrurile și nu face rabat de la rigoarea științifică. Citind, ne vom lăsa purtați de-a lungul firului (sau, mai bine spus, firelor) care leagă, printre volute și sinuozități, antichitatea de lumea modernă, și vom fi absorbiți fără drept de apel  în universuri de mult apuse, dar de care ne simțim cumva legați, tocmai pentru că au originat lumea noastră așa cum o cunoaștem. Dar de ce spunem despre poemul lui Lucrețiu, discipolul lui Epicur, că este un text periculos? Și, mai ales, pentru cine este el periculos? Cum este posibil ca nu foarte voluminosul poem să aibă forța de întemeiere a unei lumi? Citind, vom înțelege, odată cu autorul, că istoria nu este doar un câmp de bătălie pentru armate, ci și un câmp de bătălie al doctrinelor, ideilor și modurilor de raportare la ceea ce există. Şi că, ori de câte ori o doctrină va învinge (temporar, cum altfel?), altele vor cădea inevitabil în uitare. Uitarea se pare însă că nu este întotdeauna deplină. Unele texte pot supraviețui, așteptându-și răbdător timp de secole improbabilii descoperitori, pentru a se răspândi apoi cu lentoarea și vitalitatea apei ce hrănește solul, irigând noi pământuri, făcând posibile noi regate, noi istorii și noi moduri de a înțelege lumea. Pentru orice cultură care se clădește pe așa zise adevăruri inatacabile, există asemenea cărți periculoase. Iar poemul De rerum natura, prin care ideile epicureice au revenit printre noi, a fost, pentru lumea creștină aproape impermeabilă de la sfârșitul secolului al XV-lea, o asemenea carte periculoasă. Dar ce conținea ea? Majoritatea tezelor lucrețiene vor părea astăzi multora evidente, mai ales după impunerea ireversibilă a atomismului în fizica fundamentală. Dar ele sunt atât de evidente, iar Epicur este recuperat astăzi tot mai avid de depresivele societăți post-moderne, tocmai pentru că, într-o remarcabilă seară a anului 1417, un obscur căutător de cărți italian a scos poemul lucrețian din uitare. Tezele fundamentale ale poemului (care reiau ideile epicureice) sunt, după Greenblatt, următoarele:

  1. Toate lucrurile sunt alcătuite din particule invizibile.
  2. Particulele elementare ale materiei – „semințele lucrurilor”- sunt eterne.
  3. Numărul particulelor elementare este infinit, dar forma și mărimea lor sunt limitate.
  4. Toate particulele se află în mișcare într-un vid infinit.
  5. Universul nu are un creator sau un arhitect.
  6. Orice lucru ia ființă ca rezultat al unei abateri (clinamen).
  7. Abaterea este sursa voinței libere (liber-arbitru).
  8. Natura experimentează în permanență.
  9. Universul nu a fost creat pentru oameni și nu-i are în centru pe oameni.
  10. Ființele omenești nu sunt unice.
  11. Începuturile societății omenești nu se află într-o epocă de aur a păcii și abundenței, ci într-o bătălie primitivă pentru supraviețuire.
  12. Sufletul moare.
  13. Nu există viață de apoi.
  14. Moartea nu înseamnă nimic pentru noi.
  15. Toate religiile organizate sunt superstiții amăgitoare.
  16. Religiile sunt în mod invariabil caracterizate de cruzime.
  17. Nu există îngeri, demoni sau duhuri.
  18. Țelul suprem al vieții omenești este intensificarea plăcerii și reducerea durerii.
  19. Cel mai mare obstacol în calea plăcerii nu este durerea, ci amăgirea.
  20. Înțelegerea naturii lucrurilor generează o mirare profundă.

Dacă recunoașteți una sau toate aceste idei ca fiind specifice întrucâtva contemporaneității, dacă le-ați întâlnit uneori (sau deseori) în pozițiile filosofice ale oamenilor de știință (adesea fizicieni particulariști), asta se întâmplă pentru că ideile epicureice  au supraviețuit pentru a ajunge la noi, deși pierderea lor în neant a depins de foarte puțin atunci, la începutul secolului al XV-lea. Viziunea epicureică este periculoasă nu doar pentru că ea conține idei incomode, ci pentru că este o filosofie completă și coerentă din punct de vedere ontologic, moral și epistemologic, pentru că poate fundamenta un mod de a fi în lume, de a trăi și de a ne raporta la celelalte ființe umane. Ea fundamentează o viețuire la fel de complexă, demnă și profundă ca acelea susținute de inamicii ei. Dacă Epicur, inclusiv prin vocea lui Lucrețiu, ne-ar fi transmis doar idei, ele probabil nu ar fi supraviețuit până azi sau s-ar fi regăsit sporadic în discursuri străine. Dar el ne-a transmis mult mai mult: o imagine a lumii, un crez, un etos. Unul aflat în acord cu cerurile goale și pământurile libere de demoni. Unul pe măsura unor oameni lucizi și curajoși, aș adăuga eu. Prigonit și redus la o caricatură multe secole la rând, Epicur și atomismul său au reprezentat un dușman redutabil și de temut pentru susținătorii unei anumite viziuni sacrale asupra lucrurilor. Condamnat pe rând de necreștini (de exemplu, Seneca), anti-creștini (de exemplu, Iulian Apostatul) și, într-o mare măsură, de creștini (de la Lactanțiu la Conciliul de la Trento sau la Compania lui Isus care, la 1 august 1632, interzicea atomismul), epicureismul a supraviețuit, îndărătnic și demn, ca o contrafilosofie având în centru plăcerea, o alternativă la cultura durerii și a suferinței specifică creștinismului. A fascinat și a influențat masiv oameni destinali ai culturii și politicii lumii, de la Montaigne la Thomas Jefferson. A continuat să inspire un anumit patos hedonist și un anumit spirit al moderației care dau o admirabilă artă de a trăi. A fost pierdut și regăsit. A fost urât și iubit. Este cu noi pentru totdeauna.

Moștenirea lui Epicur este astăzi recuperată definitiv. Iar faptul că există mari viziuni despre lume, concurente și ireconciliabile, care au dreptul să conviețuiască în virtutea failibilității noastre constitutive și binecuvântate, este de la sine înțeles în întreaga lume civilizată. Cartea lui Greenblatt este o pledoarie pentru un mod de viață în care indiferența cerurilor și sensul vieții umane sunt posibile simultan. Dar cartea lui Greenblatt este și asta: un îndemn înțelept către toleranță. Se pare că va trebui să învățăm să trăim laolaltă sub același cer, spre care unii, privind, simt respirația paternă a lui Dumnezeu, în timp ce alții văd doar fascinantul dans al atomilor proiectat pe noaptea nimicului.

 

clinamenEditura: Humanitas

Colecția: Istorie

Traducerea: Adina Avramescu

Anul apariției: 2012

Nr. de pagini: 384

ISBN: 978-973-50-4269-1

 

Cartea poate fi achizitionată de pe elefant.ro, Libris.ro sau de pe site-ul editurii

Despre autor

De când am învăţat să citesc, viaţa mea s-a desfăşurat numai în preajma cărţilor. Citesc orice mă face să mă simt curios, neliniştit, acasă sau străin. Citesc orice mă face să mă întreb şi să nu dorm noaptea. Citesc orice promite să nu se lase rezolvat uşor. Cred în metodă, dar nu mă pot ţine de ea, aşa că am decis să-mi accept în cele din urmă condiţia de gurmand livresc. Citesc pe apucate, din intuiţie, din plăcere, iar când scriu despre ceea ce citesc, încerc să pun în rândurile mele câte puţin din toate acestea.

Lasă un comentariu