Chipul dulce-înspăimântător al războiului

„Până la război am trăit fericită. Cu tata, cu mama. Tatăl meu abia se întorsese din războiul finlandez. Se reîntorsese fără un deget şi eu îl întrebam: Tată, de ce e nevoie de război?”

În aparenţă, doamna Aleksievici îi face treaba mai uşoară oricărui posibil recenzent din lumea asta când, în primele pagini, se explică. Spune cam care este rolul cărţii sale şi de ce s-a plimbat cu atâta entuziasm de la o veterană de război la alta. Explică şi de ce a fost la ele şi nu la ei, şi că războiul, în memoria oamenilor, se transformă în moduri diferite. În cazul femeilor, amintirile se păstrează îndeosebi ca impresii, focuri ale sufletului, astfel că războiul din minte e mai „uman”, mai plin de expresie şi sensibilitate. „Scriu nu despre război, ci despre omul aflat în război. Scriu nu istoria războiului, ci istoria sentimentelor. Sunt un istoric al sufletului.”

„Am văzut primul meu mort… M-am oprit deasupra lui şi plângeam… Îl boceam… Când mă strigă un rănit: Leagă-mi piciorul! Piciorul i se legăna în cracul pantalonului, era rupt. I-am tăiat cracul. Pune-mi piciorul! Pune-l alături! L-am pus. Dacă erau conştienţi, nu te lăsau să le abandonezi acolo nici mâna, nici piciorul. Le iau cu ei. Iar dacă mor, te roagă să fie îngropaţi împreună cu ele.”

Spuneam totuşi că e vorba doar de o aparenţă. E o carte care deşi e scrisă simplu, cu miza pe forţa imaginilor şocante din război, se citeşte greu şi te obligă să te tot opreşti, ca şi cum picioarele ţi s-ar afunda până la genunchi în nămol. Te opreşti pentru că sunt zeci, sute de mărturii înlănţuite, mărturii scurte – de o pagină, două – dar extrem de intense, care pică greu şi au nevoie de timp de digerare. Şi după ce că se citeşte greu, când ajungi la capătul ei, îţi dai seama şi că e extrem de dificil să o apuci de undeva. Asta, pentru că toate experienţele povesite aici sunt marcante. Niciuna nu este de neglijat, încât te poţi întreba îndeptăţit cum anume a rezistat doamna Aleksievici să asculte atâtea femei şi nu doar atât, după ce le-a ascultat şi le-a înregistrat, le-a mai şi cules vorbele, după care le-a aşezat într-o formă literară de efect? Cum anume a rezistat?

Decantându-i uriaşul volum de mărturii, cred că miza cărţii este reconsiderarea unor termeni precum patria, războiul sau iubirea. Sigur, discuţiile se pot lărgi foarte mult – cartea oferă ramificaţii numeroase – însă eu consider că aceştia sunt termenii pe care Svetlana Aleksievici îi vizează cel mai des. Patria, pentru care fetele fugeau de acasă, pentru care fetele erau alungate de acasă, pentru care-şi părăseau iubiţii, numai ca să meargă să lupte pentru ea. Războiul, în care se afundau ca în unica posibilitate de a visa la fericire. Iubirea, altfel, în forme surprinzătoare, sub mantia camaraderiei ori a unei relaţii pe front ori a unui răsărit de soare peste câmpul de luptă.

„…dacă mă uit la un film despre război, mi se pare fals, dacă citesc o carte, mi se pare fals. Nu e ce trebuie… Nu iese cum trebuie. Dacă încep eu să vorbesc – nici aşa nu iese. Nu atât de înspăimântător şi de frumos. Ştiţi cât de frumoasă e dimineaţa la război? Înainte de bătălie… Te uiţi şi ştii: s-ar putea să fie ultima pentru tine. Pământul e atât de frumos… Şi văzduhul… Şi soarele…”

Doamna Aleksievici nu spune dacă războiul e bun sau nu, dacă e bine să-ţi înşeli soţia pe front sau nu, dacă rusoaicele care au luptat pe front sunt „mai” eroine decât femeile care au murit pe front în taberele adverse. Aş zice chiar că este enervant de distantă faţă de tulburătoarea succesiune de amintiri şocante pe care se face doar că o dă mai departe. Recunosc, mi-a displăcut rolul său de portavoce neimplicată. Mai mult de atât, când încearcă să se infiltreze printre protagonistele sale, joacă mai degrabă rolul unei măicuţe care aprinde o lumânare pentru pomenirea morţilor din războaie. Totuşi ca „istoric al sufletelor”, cum se autodeclară, parcă aştepţi de la doamna Aleksievici nu doar un manual al durerii, ci şi o interpretare a sa. Altfel, în lipsa implicării emoţionale, înţelegi că războiul e şi bun, şi rău, şi că omul care scrie despre el nu e un purtător de emoţie, ci doar un soi de hamal care duce un sac de ici colo fără ca măcar să se plângă de dureri de spate.

„L-am iubit. Am fost cu el la luptă, voiam să-i fiu alături. Îl iubeam, dar el avea o nevastă la care ţinea, doi copii. Mi-a arătat fotografiile lor. Şi am ştiut că, după război, dacă rămânem în viaţă, se va întoarce la ei. La Kaluga. Ei, şi ce? Noi doi am trăit clipe atât de fericite împreună! A fost atâta fericire! Ne întoarcem după câte o bătălie crâncenă… teferi… N-avea cum să mai simtă aşa ceva cu nimeni! Nu se poate! Ştiam… Ştiam că n-are să fie fericit fără mine. Că nu poate fi cu nimeni fericit aşa cum am fost noi doi în război. Nu poate… Niciodată!”

Aşadar, după ce vezi patria, războiul şi iubirea prin ochii „personajelor” doamnei Aleksievici, aproape că nu ştii ce să faci cu ele. Poate stai aşa, uimit, după care treci la ale tale, ori poate scotoceşti în tine pentru propriile interpretări. Şi poate că, până la urmă, Svetlana Aleksievici chiar şi-a sacrificat nervii şi sănătatea pentru a da mai departe aceste mărturii şi a face o lume mai bună. De unde trag concluzia că a visat frumos, doar că s-a înşelat. Lumea nu va fi mai bună citind cartea sa. Nu este şi nu va fi. Visul ei este aidoma imaginarului camaradelor care se mirau de frumuseţea piloţilor nemţi care-şi purtau avioanele foarte aproape de sol:

„Piloţii fascişti zburau la firul ierbii, vânau fiecare om. Întotdeauna ţi se pare că zboară după tine. Fugeam… Şi îl văd şi-l aud cum zboară spre mine. Îl văd pe pilot, îi disting chipul. Şi el vede că eram nişte fete… Un convoi sanitar… El zboară razant în lungul căruţelor, ba mai şi zâmbeşte insolent. Mi-au rămas în minte zâmbetul acela înspăimântător şi chipul frumos al pilotului…”

Editura Litera;