Recenzie: Căsnicie, Dan Coman

Sunt povești de dragoste care se întrerup înainte de „şi au trăit fericiţi…”, după cum există şi formula lui Beigbeder – „dragostea durează trei ani”. Şi cuplul lui Dan Coman, format dintr-o protestantă nepracticantă şi un profesor la un liceu din provincie se confruntă cu o astfel de limită, pe care cei doi sunt nevoiţi să o gestioneze cumva.

Ce de e reţinut din carte: cum se apropie, cum se căsătoresc şi cum se răcesc cei doi. Fluxul şi refluxul dragostei. Cum ajung doi oameni să se iubească, să aibă copii şi totuşi să trăiască înstrăinaţi. Cât se poate umili o femeie doar pentru a-şi salva căsnicia.

Paginile scrise la persoana a III-a sunt completate de jurnalul Rebecăi, din care înţelegi cum se situează femeia în raport cu bărbatul, poate şi ca urmare a unei educaţii religioase încolţite superficial în mintea ei. Amintesc aici faptul că primul moment intim între cei doi se consumă printr-un sex oral iniţiat de Rebeca. Poate fi relevant, dacă pomenesc şi două dintre menţiunile din jurnal: „Ştiu că nu am sensibilitatea şi inteligenţa oamenilor cu care vorbeşte el în mod normal” (se referă la soţ, desigur) şi „Ştiu că în cea mai mare parte eu sunt vinovată pentru ce ni se întâmplă”. Puse cap la cap, cele trei referinţe cred că spun ceva despre personalitatea Rebecăi, în care creşte frustrarea unei relaţii derapate. Ea caută explicaţii, dar pare incapabilă să înţeleagă:

„Da, acum sunt mamă, şi‑i mulţumesc lui Dumnezeu că Maria creşte şi e un copil cât se poate de normal – dar nu mă mai simt deloc femeie. Mă simt absolut respingătoare. Şi mai ştiu că ar trebui să‑mi canalizez atenţia şi energia exclusiv înspre fetiţă, dar nu pot aşa. Îmi doresc mai mult. Vreau să simt din nou că cineva mă doreşte şi pe mine, că înţelege ce mi se întâmplă”.

Din trecut, Dan Coman punctează cu momentul în care Rebeca îşi pierde virginitatea în urma unui viol. Ciudat, Rebeca asistă la grozăvie ca şi cum n-ar fi ea implicată, ci altă femeie:

„Nu reuşea să înţeleagă ce i se întâmplă, nu putea nici măcar să‑şi precizeze în gând lucrul acela. Observase doar că cerul era senin şi că, din locul acela întunecat, stelele se vedeau foarte limpede. N‑a reuşit să facă nici o mişcare, nici cel mai mic gest. Era atât de speriată şi de şocată, încât n‑a simţit nici o clipă nimic, absolut nimic.”

Iar şocul acela se propagă precum o undă peste căsnicia ei, la care asistă cu acelaşi gen de muţenie „contraproductivă”. Dragostea se întristează şi se raportează mai degrabă la un ideal, şi mai puţin la bărbatul ce o evită din ce în ce mai mult – „Azi am realizat brusc că nu mai sunt îndrăgostită de el”.

Pe de altă parte, el, profesorul, mai speră şi nu prea, în orice caz, nu stă cu ochii la stele, îşi caută refugii, relaţii pasagere, şi lansează tot felul de perdele de fum la contactul cu lumea. Care nu e oarbă, mai ales că nici el nu e „urâţel”, ci chiar râvnit.

„Abia aştept să crească ăştia mici, să încep şi eu să am o relaţie cu nevastă‑mea, zicea el uneori la şcoală, zâmbind, printre colegele din cabinetul de română, unde mergea aproape în fiecare pauză la cafea. Părinţii, ca soldaţii şi poeţii, nu au viaţă personală, continua, făcându‑le pe profesoare să chicotească.”

Cum se iese dintr-un astfel de impas? Se iese cumva?

Dan Coman oferă o soluţie, ceva ce aduce a roman francez contemporan, o ciudăţenie la care ar bate clopotele din şapte sate, dar la care Beigbeder şi Bruckner şi Levy (şi care-or mai fi) ar aplauda frenetic, iar bătrânele bicisnice ar zice-un „Ptiu, piei, drace!”.

Dincolo de chestiunile care atentează la pudoarea celor ce folosesc inconiţele ca semn de carte, aş zice că soluţia lui Dan Coman e viabilă. Construcţia lui mi s-a părut credibilă, cu personaje verosimile, cu accent pe Rebeca, mai izbutită, cred eu, în comparaţie cu celelalte. Anumite detalii ar mai fi mers şlefuite („avea o rochie roşie, mulată, pînă deasupra de genunchi. Trecuse de 40 de ani” – nu sună rău cu atâtea „de”-uri pe un rând?; „până deasupra genunchilor” cum ar fi fost?). Oricum, chestiuni de fineţe, puţin importante în raport cu mesajul cărţii.

M-am gândit şi de ce îi spune „Căsnicie” şi nu „Căsnicia”. Poate pentru că e vorba de „o” căsnicie, de un exemplu. Dan Coman nu se raportează la noţiunea de căsnicie, ci la o formă concretă de existenţă a sa. Dar câte căsnicii nu sunt precum cea din cartea asta? Consumate în tăcere, ca o ţigară fumată în singurătate, pe întuneric. Cu frustrări şi neînţelegeri şi tăceri şi perdele de fum, cu tot ce se mai poate inventa rău astfel încât căsnicia să devină un chin. Dan Coman spune că de chinul ăsta se poate scăpa. Cum? Citiţi romanul.

Cumpără cartea

Titlu: Căsnicie;