Când muzele aleg să tacă

Istoria se scrie în multe feluri. Și în tot atât de multe feluri alegem noi să o interpretăm, sau să o înțelegem. Istoria mare, istoria mică, istoria personală sau a comunității din care facem parte, despre toate acestea scriitorii au ales să scrie în stiluri diferite, folosind ficțiunea în cantități mai mari sau mici și dând viață unor personaje mai mult sau mai puțin veridice.

Jessie Burton alege să rescrie istoria unui eveniment istoric cu consecințe nefaste – Războiul Civil din Spania – într-un mod mai mult decât neașteptat. Ea pleacă de la rescrierea istoriei unei familii retrase temporar într-un sat din Spania, respectiv familia Schloss și pe lângă surprinderea debutului conflictului intern spaniol alege să abordeze și problema drepturilor femeilor în epocă, dar mai ales felul cum ne raportăm la o operă de artă.

„Cei din familia Schloss erau mult prea prinși în propriile bătălii interne ca să-și dea seama ce se petrecea la nord, în Madrid, ce urma să dea năvală peste ei din Maroc. N-au dat importanță zilei de 12 iulie, când, la Madrid, patru falangiști l-au împușcat mortal pe locotentul socialist din Garda de Asalt. Ripostând, prietenii acestuia l-au asasinat pe parlamentarul monarhist, un important om de dreapta. Viața în Spania și viața la conac erau pe punctul de a se destrăma. Un val de incriminări, ambiții și resentimente îndelung ascunse aveau să ducă la un război civil major. Însă pe-atunci, la început, nimeni nu-și dădea seama ce va urma.” (pag. 262)

Este extrem de interesant felul cum conduce narațiunea pe cele două planuri – un atunci dureros și greu de descris, dens în evenimente tragice, cu multe personaje antrenate în schimbările cursului istoriei de la o zi la alta și un acum extrem de prezent, de actual, de intruziv, care pare că nu-ți dă prea multe opțiuni și cu puține personaje, dintre ele doar câteva cu adevărat active și cu putere de decizie. Narațiuni cu două planuri ale acțiunii au mai fost și vor mai fi scrise, pentru că procedeul literar în sine tentează și evident că romanele scrise într-o astfel de manieră au cititorii lor, fini cunoscători și atenți la detalii, ba chiar suspicioși când întâlnesc artificii inutile. De aceea curajul lui Jessie Burton de a complica acțiunile din cele două planuri temporale și de a le conexa la nivel de personaje (care traversează timpul cu lejeritatea unuia care e cu un picior dincolo și cu celălalt aici) este cu atât mai mult de apreciat. Riscul este să rămâi ca cititor, la suprafață, să nu intri în profunzimea mesajului și să nu reușești să pătrunzi dincolo de o intrigă demnă de cele mai bune romane polițiste: cum a ajuns celebrul tablou „Rufina și leul” în posesia lui Lawrie și ce mistere ascunde, de cine e pictat, până la urmă și cum a ajuns să fie pictat?

Revenind la istoria mare, cea a Războiului Civil din Spania, Jessie Burton reușește o descriere fidelă a felului cum aceasta a fost trăită de cele două familii implicate, Schloss și cea din care fac parte Isaac și Teresa și recompune atmosfera de teroare și spaime și prefaceri nedorite din câteva tușe.

«Zilele erau suportabile; cele mai grele se dovedeau a fi nopțile. Toți cei din familie stăteau în paturile din conac treji, în vreme ce focurile de armă împestrițau câmpurile, din ce în ce mai aproape. În toiul confruntării tot mai extinse, fiecare tabără o considera pe cealaltă o masă fără chip, virală, care contamina trupul politic și trebuia excizată din societate. Grupurile de dreapta și de stânga făceau legea cu mâinile lor, scoțând opozanții din case, abandonându-i în morminte nemarcate, pe dealuri și pe crânguri.

În multe cazuri, politica era doar paravanul unor răfuieli personale și dușmănii între familii. Mare parte din teroarea celor de dreapta era îndreptată împotriva celor care contribuiseră la violența împotriva preoților și proprietarilor de fabrici din 1934 – lideri sindicali, anticlerici, câțiva primari republicani. Și totuși, mecanici, măcelari, doctori, constructori, muncitori, frizeri erau „luați la o plimbare”, așa cum ajunseseră să se zică. Și nu erau doar bărbați. Anumite femei care deveniseră învățătoare sub guvernarea republicană erau destituite, fiind soții ale unor anarhiști cunoscuți. Nimic nu era legal, bineînțeles, și nu părea să existe nici o cale de oprire, când la mijloc se aflau ura și puterea.»

Sunt câteva întrebări pe care le ridică romanul lui Jessie Burton, dar cea mai importantă pare a fi aceasta: cum ne raportăm la o operă de artă, ce ne interesează la aceasta – felul cum a ajuns să fie dată lumii, istoria din spatele tabloului (în cazul de față) sau tehnica în care a fost realizată, stilul și maniera folosite de artist? Pe de altă parte, nu e deloc neînsemnat amănuntul legat de cine a pictat tabloul – e un el sau o ea? Și uite așa Jessie Burton ne introduce aproape pe nesimțite în lumea galeriilor de artă contemporane și începem să înțelegem câte ceva din felul cum ajunge să crească cota de vânzare la licitație a unui artist plastic sau a unui tablou în sine.

„Julie Christie își confirmase prezența, la fel și Robert Fraser, dealerul de artă. Quentin Crisp, Roald Dahl și Mick Jagger fuseseră, de asemenea, invitați. Invitarea lui Jagger mi s-a părut o alegere neobișnuită, dar Pamela mi-a povestit că, mai devreme, în același an, când rolling stoner-ul fusese arestat pentru posesie de droguri, ziarele scriseseră că-și luase cu el patruzeci de țigări, o ciocolată, un puzzle și două cărți. Pamela știa totul despre Stones. Prima carte a lui Mick era despre Tibet, mi-a zis ea. A doua era despre artă.”

Ei erau câțiva dintre invitații la expoziția dedicată tablourilor pictate de Isaac Robles (sau poate că nu de el?). Să vedem câți au și participat efectiv:

„Julie Christie a trecut pe lângă mine, cu o față ireal de frumoasă. Galeria era plină. Pe ea am recunoscut-o, dar cine erau toți ceilalți? Actori, critici, lorzi și bancheri, butoni de aur, făuriți nu în lupte, ci ca o etalare a puterii. Vinul, băut de parcă ar fi provenit din propriilor lor pivnițe. Jagger nu a participat, spre marea tristețe a Pamelei. Miniștrii plini, durdulii, vorbeau cu bătrâni scofâlciți din lumea artei, în timp ce vreun optimist a pus un disc cu un blues, notele răsfirate ale trompetei urcând în rotocoale spre tavan. La dezlănțuirea sunetului, doi bărbați în blazere au schimbat priviri disprețuitoare. Unde erau tablourile măiestrite ale lui Van Dyck, ușurința lui Gainsborough, caii dolofani și maiestuoși ai lui Stubbs? Aici nu erau decât pete de culoare moderniste, femei ținând capete, femei cuibărite printre oalele lor sfărâmate, un leu calm, a treia roată într-un joc tragic cu sfinți ai Renașterii.”

Nu pot să nu remarc calitatea traducerii, care aparține Veronicăi D. Niculescu, cea care reușește să respecte textul în sine și să-i redea frumusețea și în limba română. Și să traduci un roman de 400 de pagini presupune ceva efort! „Muza” nu este un roman ușor de citit, dacă vreți să pătrundeți în lumea artei spaniole interbelice, sau în lumea Spaniei propriu-zise. Dacă vreți să îl luați doar ca pe un roman cvasi-polițist, a cărei intrigă se întinde pe mai bine de treizeci de ani, atunci da, îl puteți citi relativ repede. Deci, depinde de cititor în ce cheie alege să-l citească; așadar, iată încă o particularitate a scriiturii lui Jessie Burton – versatilitatea. Eu cred că „Muza” își va găsi cititorii ei și în limba română și că va încânta pe mulți, femei și bărbați, deopotrivă.

Muza” de Jessie Burton