Marlon Brando și Vivien Leigh vor fi pentru totdeauna reperele în construcția personajelor Blanche DuBois și Stanley Kowalski. Vrei sau nu vrei, ca regizor va trebui să te împaci cu ideea că în mintea spectactorului invariabil asocierea personajelor cu actorii în cauză există înainte ca spectactorul să-și ia propriul rol în serios. Este aici un mecanism ce ține de mentalul colectiv și care este dătător de modele și de tot felul de mode, doar așa ne putem explica de ce unele tunsori fac epocă sau o anumită piesă vestimentară (cum este celebrul sacou Chanel) se va purta obligatoriu în anumite combinații și cu anumite prilejuri. Ca regizor, atunci când îți propui să montezi din noul celebrul text scris de Tennessee Williams ai două posibilități – fie cauți doi actori care să aducă cât mai mult posibil fizic (și atitudinal) cu cei doi invocați mai sus, fie îți propui să găsești o soluție inovatoare care să determine sala să se uite la ceea ce se întâmplă pe scenă dintr-un cu totul alt unghi. Și una și cealaltă soluție este aducătoare de riscuri. Pentru spectacolul intrat în repertoriul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj încă din 2017 regizorul Tom Dugdale a ales o mutare de accent de pe personaje pe situație. Cu alte cuvinte, a eludat într-un mod cât se poate de elegant problema raportării la actorii iconici care au făcut să se vorbească mai mult despre filmul Un tramvai numit Dorință decât despre spectacolul omonim.

Blanche DuBois este alcoolică. Stanley Kowalski este violent. Două tare sociale prezente și acceptate ca fiind obișnuințe în familiile de americani la data la care Williams scria piesa de teatru (1945). Modele sociale preluate și promovate ca atare de la o generație la cealaltă, fără să existe prea multe întrebări de genul „Ce-aș putea schimba?” sau „De ce ar trebui să accept asta?”. Când alcoolismul se întâlnește cu violența și brutalitatea manifestă la nivel de ego masculin se nasc o mulțime de situații conflictuale, una mai periculoasă decât cealaltă și cu cât trece timpul, cu atât sunt mai greu de stopat ambele boli, mai ales că numărul de persoane afectate crește considerabil. Așa se face că cercul violenței ajunge să cuprindă și oameni din afara familiei lui Blanche; dintre aceștia unii se vor implica activ, încercând să găsească soluții sau explicații, alții vor asista neputincioși la deznodământ. Mă refer aici la Mitch, Eunice, Steve și tânărul cu apariție meteorică.

Ciclul acceptării bolii (negarea, furia, negocierea, depresia, acceptarea) va ajunge să se suprapună parțial peste cel al violenței (construirea tensiunii, incidentul, împăcarea, liniștea). Așa se face că incidentul este comun și negocierea devine un soi de echivalent pentru împăcare. Pentru ca toate acestea să devină vizibile, Tom Dugdale a ales două mijloace scenice foarte utile și cu rol revelator: mobilier mobil, cu elemente care capătă rol definitoriu în construcția momentelor tensionate sau ale situațiilor conflictuale propriu-zise; al doilea moment este dat de  mișcarea scenică a personajelor, neexistând plan secund practic, dar intrările și ieșirile din scenă făcându-se din diverse părți induc spectactorilor ideea că da, unele dintre acestea sunt principale la un anumit moment. Și ar mai fi un alt treilea factor de care s-a slujit regizorul și care a funcționat din plin: n-a dat pauză! Așa se face că spectactorul resimte din plin tensiunea crescândă și care atinge pragul paroxismului, după cum rațiunea ajunge să-i fie subjugată emotivității – nu mai poți judeca lucid cine e cu adevărat vinovat, dar poți empatiza cu tristețea profundă a lui Blanche sau poți găsi explicații pentru deruta continuă a Stellei, care nu mai știe cum să ierarhizeze evenimentele din viața ei. Suprapunerea celor două cercuri mai are un efect vizibil în construcția montării regizorului american: la sfârșitul spectacolului înstrăinarea este atât de prezentă, încât face ravagii: personajele nu mai comunică între ele și ce e cu adevărat copleșitor este că ajung să-și fie lor însele străine. Corpurile nu le mai aparțin, sunt luate în posesie de boală și de violență ca act manifest (est o deposedare de factură socială, dacă vreți), de aceea ele ajung să se simtă stinghere într-un spațiu comun, în care până atunci se simțeau ca acasă. De aici și reacțiile lor, foarte bine redate la nivel de gest, semn că regizorul a lucrat foarte fin fiecare personaj în parte. Baia nu mai este unde trebuia să fie, livingul ajunge să fie exilat în spatele scenei și în lateralul acesteia, iar ușa rămâne element central și fix până la capăt. Și așa cum o și spune unul dintre personaje, nu cred că există vreun alt text în care baia să aibă rol central în construcția acțiunii – mare parte din scene se petrec în baie sau în baie și o altă parte a apartamentului, în același timp.

Toate acestea fiind spuse, este o plăcere să vezi cum îi reușește Imolei Kézdi trecerea de la nebunie la depresie, sau de la negociere la furie. E un personaj prezent aproape tot timpul spectacolului, ceea ce presupune un efort și un consum de energii uriașe. Dar ea știe să-și dozeze foarte atent resursele, astfel că-i iese un rol pentru care naturalețea este „eticheta perfectă”. Pe Loránd Farkas l-am mai văzut jucând, dar cred că aici dă măsura faptului că poate juca oricând roluri de compoziție, în care amploarea emoțiilor și construcția în detaliu a trăsuturilor definitorii – la nivel de gest, de voce și de raportare concretă la spațiu și celelalte personaje – sunt elementele care fac diferența. Cu alte cuvinte, a-l întruchipa pe Stanley a devenit pentru Farkas etalon de măsurare a putinței proprii profesionale. Niciunul dintre ceilalți actori nu sunt mai prejos decât cei doi, semn că Dugdale a lucrat mult pe grup, dar dat fiind amploarea rolurilor celor doi, ei vor rămâne reperele de care avem nevoie când vrem să apreciem o reprezentație a spectacolului Un tramvai numit Dorință. Iar ceea ce am văzut eu a fost de un nivel bun spre foarte bun, mare parte din merite revenindu-le celor doi.

Un tramvai numit Dorință de Tennessee Williams în regia lui Tom Dugdale este un spectacol care sparge tiparele referințelor și reușește să-și croiască propriul drum în memoria afectivă a spectactorilor. Ceea ce nu-i puțin lucru, dimpotrivă!

Un tramvai numit Dorință de Tennessee Williams – Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Distribuția

Blanche – IMOLA KÉZDI

Stella – ANIKÓ PETHŐ

Stanley – LORÁND FARKAS

Mitch – ATTILA ORBÁN

Eunice – CSILLA VARGA

Steve – FERENC SINKÓ

Doctor / Tânăr – CSABA MAROSÁN

Regia – TOM DUGDALE

ScenografiaCARMENCITA BROJBOIU

Dramaturgia – KATA DEMETER

Regia tehnică – PÁL BÖJTHE

Share.

About Author

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

%d blogeri au apreciat: