Reconfortant, cred că acesta este cuvântul care ar descrie cel mai bine timpul dedicat citirii volumului scris de diplomatul francez.
Cei care au un apetit crescut pentru memorii și jurnale vor fi și ei mulțumiți, pentru că felul cum alege Morand să scrie despre un București care l-a găzduit vremelnic e de-a dreptul demn de un „laudatio”. Mi-aș dori să mai citesc astfel de scrieri, despre Bucureștiul interbelic, postbelic, actual sau mai știu eu cum. Pentru că asta e esența cărții: trebuie să căutăm sub ceea ce ni se arată la prima vedere, pentru că acolo, ascunse sub zeci de straturi, stau cele mai frumoase comori, de-a valma cu valorile, istoriile și personalitățile locului.
Citisem Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi, de Gheorghe Crutzescu (căreia i-am scris și cronica) și mă așteptam, întrucâtva, să regăsesc cam aceleași povești spuse despre cam aceiași oameni. Surpriză, iată că m-am înșelat! Lui Paul Morand îi plac oamenii înainte de orice și se observă din felul cum a conceput scrierea că și bucureștenii/românii îi plac (de altfel, partenera lui de viață va deveni tot o româncă, dintr-o familie celebră, Elena Suțu, născută Chrissoveloni).
Cartea este concepută ca și cum ar fi un preambul la unul din volumele lui de literatură (pe lângă cariera de diplomat, a avut o foarte frumoasă carieră de scriitor), începând cu un excurs istoric dedicat românilor și spațiului românesc, în ansamblu. Face ocoluri mari ca să ajungă la București, de unde se deduce că istoria universală o stăpânește foarte bine și cultura generală îi este peste medie. A citit cam toate marile studii despre România editate până la ora apariției volumului, pentru ca, spre sfârșitul volumului, să aflăm că a avut un adevărat cult pentru Nicolae Iorga, căruia i-a recunoscut enciclopedismul și de a cărei prietenie a profitat cât a putut. Câți dintre contemporanii noștri mai știu cine a fost Iorga și câte a făcut el pentru România (în calitatea lui de istoric)? Găsiți aici, în „Panoramă istorică”, amănunte mai puțin exploatate în cărțile de istorie; multe dintre defectele enumerate ar putea să pară aiuristice sau derivate din necunoaștere, dar, de fapt, Paul Morand nu face altceva decât să dea jos fardul unei prea mari cosmetizări a scrierilor istorice și să ne arate un fapt simplu: strămoșii noștri au fost oameni, cu bune și rele, dar oameni. Nu au avut nimic în plus sau în minus față de vecinii lor, poate doar o rezistență peste medie în fața stăpânirilor străine care s-au succedat la nord de Dunăre.
Portretul Reginei Maria este unul de o frumusețe rar întâlnită, a admirat-o și această admirație transpare printre rândurile dedicate ei:
„Regăsesc căpșorul mândru care îl încânta pe Marcel Proust, nasul acvilin, armonios, gâtul prelung ce susține ferm greutatea unor perle enorme; revăd ochii atât de albaștri, atât de britanici în franchețea lor optimistă, atât de verzi în stranietatea pătrunzătoare și profunzimea lor slavă. Cariatidă regală capabilă să poarte pe umerii puternici cele mai mari imperii, fiică a unei rase de semizei, regina e totuși foarte feminină, duioasă, nuanțată, sofisticată. Adolescentă, a crescut în bungalow-urile englezești așa cum alții trăiesc în palate; regină, a trăit în palate ca în cabane de țară. A format o generație; toți bărbații au fost îndrăgostiți de ea și încă mai sunt; bucureștenii s-au îmbrăcat, au trăit, au râs și au vorbit ca suverana lor.”
Partea a doua a cărții, „Album pitoresc”, își merită titlul din plin. Ne plimbă Morand pe unde nici nu gândeam, ne (re)descoperă un București uitat sau neștiut, parcă mai frumos descris decât au făcut mulți admiratori ai orașului. M-am întrebat adesea în timp ce citeam: oare de ce astăzi nu se mai scrie atât de frumos despre București? Pentru că și azi, ca și în perioada interbelică, Bucureștiul avea cartierele lui de oameni săraci, avea țiganii lui, pierde-vară, negustori, într-un cuvânt: avea viață! Paul Morand dedică pagini extrem de grăitoare pentru a face adevărate portrete unor oameni simpli, banali, care nu au făcut istoria așa cum o înțelegem noi azi, dar au făcut parte din ea. Cât despre rândurile dedicate felului cum se mânca la Capșa sau în marile restaurante ale epocii, ce să mai spun, o adevărată beție a simțurilor!
„Pericolul excesului de smântână, de unt topit, de sosuri groase cu piper roșu, de prăjeli cu ceapă, de umpluturi, găluște de gâscă fierte înăbușit, cu migdale pisate, pe scurt tot ce-l îmbolnăvește pe român, mi-a revenit deodată în memorie, în timp ce privirea mea cerceta raftul cu icre negre, proaspete sau tescuite, icre verzi de crap sau de știucă, icre roșii de Manciuria, raftul cu mezeluri, cârnați, jambon afumat, gâscă afumată, limbă afumată (delicioasă), caltaboși, cârnați roșii sau albi, apoi raftul cu ciuperci, măsline, pastă de pește, salate rusești etc., și în sfârșit raftul cu pateuri calde.”
Oamenii cu care se însoțește Morand în periplul lui cotidian sunt de la personalitățile momentului (el a avut o frumoasă carieră de diplomat și a fost declarat membru al Academiei Franceze în 1968) – oameni politici, dar și artiști, personalități ai lumii literare etc. – până la oameni simpli, țărani sau negustori, care dădeau culoare străzilor și cu care se intersecta adeseori prin localurile de la periferie. Este savuros povestit momentul cu Brăiloiu și seara când au colindat ei mai multe restaurante în căutare de muzică adevărată, românească, care să corespundă standardelor marelui savant (pentru cine nu știe, Constantin Brăiloiu a fost profesor la Conservatorul din București). Pagini frumoase sunt dedicate și bisericilor și mânăstirilor din București și mi-am dat seama că mulți dintre cei de astăzi nu au intrat nici măcar în jumătate dintre lăcașurile enumerate de Paul Morand (pentru că multe dintre ele sunt și astăzi în picioare).
„Mi-au trebuit mai mulți ani ca să simt seducția bisericilor ortodoxe; structura antică a bazilicilor, puritatea stilului nostru romanic, masiv sau spiritualizat, elanul divin al catedralelor gotice, fastul aerian al sanctuarelor iezuite mă țineau departe de masivitatea lor greoaie și monstruoasă, de stângăcia lor îndesată și barbară.”
Ultimele pagini sunt dedicate politicii; nimic nu s-a schimbat de-a lungul anilor, în ciuda faptului că regimul politic este altul astăzi. De unde și vorba: „toate vechi și nouă toate”.
Cartea lui Paul Morand este un excelent pretext să abandonați pentru o vreme importantele și urgentele treburi ce vă țin conectați și în relație cu prezentul. Veți dori să mai zăboviți și să vă mai plimbați agale, la pas, alături de scriitor, pentru a descoperi și redescoperi colțuri de București uitate, oamenii oraşului și parfumul epocii când România a înflorit cu adevărat.
Sursa foto: lamalcontenta.com
Editura Humanitas, 2015;
Colecția: Seria Vintage;
Număr de pagini: 240;
Traducere din limba franceză: Emanoil Marcu,
ISBN: 978-973-50-4829-7.
