Sala Atelier a Teatrului Național I.L.Caragiale devine pe zi ce trece un mediu propice pentru experimentul teatral. E un spațiu metamorfozabil, dar și intim, un loc unde energii creatorilor se întâlnesc cu cele ale spectactorilor concurând împreună la crearea unei atmosfere intime, calde, care favorizează înțelegerea, punerea în situație și acceptarea inovației finalizată într-un act artistic. Așa se explică de ce Beginners, textul scris în 2018 de Tim Crouch, a luat forma spectacolului montat de Bobi Pricop, cel care s-a folosit de toate avantajele spațiului sălii și a exploatat adecvat  intrările și ieșirile din scenă, astfel încât treptat publicul să intre și el în joc, chiar dacă efectiv stă tot în fotolii.

credit foto: Cătălin Asanache

Tim Crouch este un dramaturg cu o viziune aparte, care mizează enorm pe experiment și pe explorarea unor direcții mai puțin aduse în atenția iubitorilor Thaliei. Așa se face că la nivel de text el evită cu orice preț contextualizarea. În Beginners acțiunea se poate petrece în orice loc își dorește spectactorul și într-un timp relativ (sau relativizat in extremis). De aici și deruta din prima parte a spectacolului: inițial crezi că ești într-o cabană de munte, unde o familie revine an de an în virtutea unei tradiții cu care nu prea mai rezonează; pe cale de consecință deduci că e vară, deși perdeaua de ploaie care separă scena de gradenele publicului te trimite cu gândul și la o toamnă blândă (la cum s-au schimbat anotimpurile în ultimul timp, ajungi să-i dai dreptate lui Crouch  – cine te împiedică să te duci la mare iarna, când afară sunt chiar și 15-18 grade Celsius?). Dar îți poate trece prin cap și ideea că totul se petrece într-o tabără, unde copiii se joacă de-a adulți. Sau, la fel de bine personajele pot fi niște adulți cu dizabilități mentale grave, nebuni în toată regulă, pentru care manifești o oarecare compasiune. Unora dintre spectactori s-ar putea să nu le placă această relativizare totală a celor două dimensiuni – suntem oameni și avem nevoie de repere solide ca să ne înțelegem reciproc modul de gândire și ca să stabilim o comunicare productivă – dar am impresia că dramaturgul își dorește ceva mai mult: să nască în spectactor întrebarea „Și dacă n-am avea cele două coordonate – spațiu/timp – ce-am pune în loc, astfel încât înțelegerea să se producă?”. În siajul acestei idei trebuie să interpretăm și montarea lui Bobi Pricop, cu care poți să fii sau să nu fii de acord, îți lasă acest drept ție, ca spectactor. Poate să-ți placă sau nu ce vezi acolo, pe scenă, în fața ochilor tăi, dar la fel de bine poți să intri în joc și să te regăsești fie în personajele adulți, fie în cele copii. Unii spectactori s-ar putea să nu înțeleagă ce caută acolo, în jocul propus de regizor, unde și când să intre în joc, dar sunt convinsă că și expectativa, privitul de pe margine poate naște niscavai întrebări (valabile și generatoare de căutări).

Din punct de vedere strict tehnic, spectacolul are două momente mari, prima parte dedicată adulților, cea de-a doua dedicată copiilor. Se regăsesc ambele „părți” într-un vis în care joaca de-a teatrul este principala formă de distracție. Acolo, în acel vis se întâlnesc Bart Simpson, Darth Vader și  câinele mult iubit și dorit de orice copil din lume, dar și spaima de întuneric sau boală. E discutabilă fuziunea dintre planuri, dar atât timp cât pe fundal se proiectează în formă continuantă desene și reprezentări ale copilăriei (imagini regăsite în orice jurnal de copil și/sau de părinte) te bucuri că n-a dispărut și ultimul reper, ultima certitudine. Dar visul acela are un rol mai profund: este mecanismul de apărare al adulților în fața bolii (cancerul devastator) și forma de protecție a copiilor atunci ei pierd pe cineva drag.

credit foto: Ioana Teodora Raicu

Bobi Pricop și-a ales atent distribuția (mă refer la actorii adulți) și a încercat să contracareze relativitatea spațio-temporală cu conturarea unor profiluri umane destul de ușor de identificat: Lucy e autoritară, vrea să dețină controlul, nu-i place să renunțe la vise, dar se trezește că are destule dorințe abandonate, a se citi eșecuri pe drumul transformării ei în femeie. Balerina din copilărie nu se mai regăsește în mama care este acum. Soțul lui Lucy, Nigel este un doctor de vise risipite, se pricepe la reparat vise. Alexandru Potocean scoate rând pe rând la suprafață trăsături umane care se stratifică frumos. Bart, așa cum l-a construit István Téglás, cred că este cel mai credibil personaj dintre toate: nou venit în gașcă, destabilizează, provoacă ruperea de relații, schimbarea de rutini cotidiene, provocând în acest fel cunoașterea și reflecția.

credit foto: Ioana Teodora Raicu

Deliciul întregului spectacol sunt copiii. Unii dintre ei mai stângaci, alții mai obișnuiți cu scena și reflectoarele, dar toți autentici în felul cum lasă frâu liber emoțiilor. E interesant de urmărit felul cum adulții se adună treptat în jurul copiilor, în încercarea lor disperată de a regăsi paradisul pierdut – magia copilăriei și fericirea acelor ani.  Partea a doua a spectacolului devine fundamentală pentru înțelegerea întregului construct și e momentul în care spectactorul poate alege să se întoarcă la primul moment sau, din contra, să se resemneze și să concluzioneze că ce-ai pierdut rămâne definitiv pierdut.

credit foto: Cătălin Asanache

Beginners așa cum l-a gândit Bobi Pricop nu e un spectacol provocator; ar fi fost dacă insista mai mult pe construcția personajelor, dacă stabilea un punct de focus al încrengăturii de relații. Dar cu toate acestea, Beginners este un spectacol care poate fi văzut de părinți împreună cu copiii, ceea ce nu e puțin lucru, pentru că regizorul n-a gândit montarea ca fiind specifică unui teatru pentru copii. La reprezentația la care am fost eu, au fost mulți copii în sală și n-au dat semne de plictiseală, nu s-au foit și n-au pus întrebări cu voce tare, ceea ce spune multe. Din această perspectivă, cred că e interesant de mers la TNB și de văzut un spectacol în tandem – adulți și copii; Beginners e un bun început de comunicare intergenerațională.

Beginners – Teatrul Național I.L. Caragiale București – Sala Atelier

de Tim Crouch

Traducere: Silvia Năstasie, Andrei Marinescu

Regie: Bobi Pricop

Asistent regie: Andreea Lucaci

Scenografie: Nikola Toromanov

Muzica: Eduard Gabia

Mișcare scenică: Eduard Gabia

Desen: Dan Basu

Animație: Dan Basu

Regia tehnică: Costy Lupșa,Cristian Paraschivescu

Distribuția:

Lucy: Raluca Aprodu

Joy: Ada Galeș

Nigel: Alexandru Potocean

Bart: István Téglás

Sandy: Ciprian Nicula

Joy Copil: Chloe Basu/ Eva-Ilinca Crudu/ Maria Moustache

Lucy copil: Maria Luana Colica/ Erica Mihaela Tanasov

Bart copil: Rareș Gheorghe/Victor Vasilescu

Nigel copil: Radu Anghelina/ Ștefan Popa

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura