După ce am citit „Ultimul refugiu”, am simțit că vocea lui Alexandru Păduraru are multe de spus şi eu nu avusesem ocazia să descopăr acel ceva. În „Autistul” îşi arată din nou capacitatea de a jongla cu mintea cititorului, transpunându-l în jocul său metaforic, atât de subtil încât nu îl percepi decât după ce ai trecut de prima jumătate a romanului. Titlul poate sugera că ar fi vorba despre o radiografiere a minții unui autist, o expunere a ceea ce reprezintă autismul ca tulburare comportamentală. Însă filtrul literar preschimbă sensurile, ideile, noțiunile, îmbogățindu-le, oferindu-le nuanțe noi. FMSPR – obsesie, simboluri. Fraze care, într-un fel sau altul, revin, vrând să accentueze o anumită perspectivă, un mod de a vedea viața prin prisma acelorași repere neschimbate care ne restrâng vederea asemeni ochelarilor de cal. „Autistul” este o metaforă minuțios construită, cu o grămadă de ramificații ascunse în străfundurile conștiinței sau chiar mai adânc.
Avem într-adevăr un personaj-narator care este autist. Relatarea sa ia forma unui jurnal, ceea ce face ca pătrunderea în mintea acestuia să fie cât mai profundă. Întâmplările ce îi marchează viața, elementele care îl obsedează, gândurile sale bizare – toate conturează o imagine bine detaliată, un spectru sufletesc interesant și, în pofida prezenței autismului, atât de recognoscibil. Ideile autistului nu sunt atât de ciudate cum ar putea părea la prima vedere. Disecate, ele dezvăluie adevăruri latente, trăiri înăbușite în „normalitatea precară” în care, vrând-nevrând, trăim. Acest roman înseamnă mai mult decât pot eu percepe, iar ceea ce pot percepe este mai mult decât pot exprima.
Universul plăsmuit de Alexandru Păduraru este un univers plin de simboluri, țesut cu fire obsedante și însuflețit de dorințe naive în aparență. Ți se infiltrează pe nesimțite sub piele, în minte, îți acaparează gândurile și te face să respiri aerul răzvrătirii. Prin acest personaj simplu și enigmatic în același timp, autorul pune pe tapet probleme existențiale. Și nu încetează să își surprindă cititorii prin răsturnări de situații, prin schimbarea perspectivei, prin relativitatea adevărului, care este mereu altul pentru mințile care încearcă să îl descopere. Fiecare dintre noi avem un castel în cap, asemenea lui Emanuel, autistul în jurul căruia se țese acest roman – un castel în care colcăie visele noastre, tot ce ne dorim și nu am reușit să transformăm în realitate, tot ceea ce nu a devenit palpabil încă și, poate, nu va deveni niciodată (acest „poate” care îi dă și lui bătăi de cap, până când reușește să îi accepte necesitatea). Dar acolo, în acel castel, toate par posibile.
Mi se părea că mă aflu într-o altă lume în care tot ce contează este propria ta ființă, singură și intangibilă, desprinsă fie și câteva minute de tumultul vieții înconjurătoare și având convingerea că acolo nu va mai pătrunde cineva decât dacă tu vei dori acest lucru. (pag.166-167)
Ultimele pagini ale acestui roman au o consistență surprinzătoare, care te determină să reevaluezi cele citite anterior. Te îndeamnă să meditezi după ce ai absorbit cuvintele hipnotizatoare înlănțuite pe hârtie. Astfel arată literatura ce nu poate deveni comercială, facilă, pentru că pretinde concentrare și gânduri dincolo de frazele sale, oferind mai mult decât o acțiune captivantă și învăluitoare, fără a renunța la aceste caracteristici. Epicul, deși bogat și chiar picant, constituie doar scheletul pe care se așază, suculentă, carnea ideilor. Desigur că și întâmplările descrise au rolul și farmecul lor, mai ales că au și o doză de suspans. Una din problemele în jurul cărora se învârte firul epic este elucidarea morții tragice a mamei lui Emanuel, dar crima este doar un pretext pentru explorarea unui univers mental mult mai misterios.
Eu n-am tată. Adică nu știu cine este tatăl meu. Cică ar fi fost ambasador sau a lucrat la o ambasadă. Așa mi-a spus mătușa Agripina. Mătușa Agripina are cinci motani despre care crede că sunt foștii ei iubiți pe care i-a ucis după ce au înșelat-o. […] Eu n-aș putea să ucid pe cineva. Nu că n-aș vrea, uneori, dar ceva mă oprește. (pag. 33)
Despre Emanuel aflăm că se numește astfel abia spre sfârșitul romanului și mi-e destul de greu să mă obișnuiesc să fac referire la el prin acest nume, deoarece l-am asimilat mai întâi drept o voce fără nume pentru care îmi era de-ajuns eticheta de „autist”. Lumea sa este compusă din secvențe repetitive, întâmplările cele mai banale capătă importanță colosală, iar obsedantul grup de consoane FMSPR, generator de mii de imagini, limitate și nemărginite totodată, eu l-am perceput ca un sistem de coordonate al unui spațiu interior complicat. Nu pretind că am intuit intențiile autorului legate de acest element fundamental al construcției narative, spun doar ce mi-a transmis acest ingenios leit-motiv care mă bântuie de-acum și pe mine. Scurt, dar dens, romanul „Autistul” are tot ce-i trebuie pentru a lăsa urme în mintea cititorului.
Editura : Tracus Arte
Anul apariției : 2014
Nr. de pagini : 172
ISBN : 9786066642927
Cartea poate fi achiziționată de pe libris sau de pe site-ul editurii.
