Augustin Cupşa: “Literatura are funcţia de a mă apropia de alţi oameni, dar un anume fel de oameni”

L-am descoperit pe tânărul scriitor Augustin Cupşa pe Facebook când un prieten virtual la a cărui părere ţin l-a menţionat în mod laudativ. Am devenit astfel atentă şi curioasă, şi am căutat în librării ultima sa carte, pe care am citit-o “dintr-o suflare”, într-o după-amiază, dar al cărei “siaj” m-a urmărit mult timp după. Sper că şi voi veţi (re)descoperi, prin răspunsurile sale de aici un scriitor versatil şi deosebit de interesant, care merită urmărit.

– Nu este un secret, sunt o admiratoare a scriitorului Augustin Cupşa, de vreo doi ani deja, de când am citit Marile bucurii şi marile tristeţi, cartea de proză scurtă apărută la Editura Trei, în anul 2013. Prima mea curiozitate ar fi cum ai ajuns să scrii şi când ţi-ai dat seama că eşti scriitor? La publicarea primei cărţi?

– Nu mi-am dorit să fiu scriitor, când eram mic citeam biografiile autorilor pe care îi admiram dar asta nu înseamnă că îmi doream să fiu unul dintre ei, cu atât mai puţin în România unde viaţa scriitorilor e cam plictisitoare – studii, cărţi şi conferinţe şi nici acum nu îmi doresc. Am vrut să public o singură carte, e vorba de Perforatorii, atunci a fost o perioadă bună din viaţa mea, mă întorsesem de la o bursă din Belgia şi căutam tot ce îmi lipsise acolo, am scris, am citit mult, am interacţionat cu artişti din diverse domenii şi asta se vede în carte, unde am folosit elemente şi din poezie şi din artele plastice. Mai târziu am descoperit scenariile şi filmul şi n-am mai scris literatură, de abia după vreo cinci ani am început să transpun în proză unele scenarii pe care doar le începusem sau cu care nu ştiam ce să fac ş am început să mă gândesc la un nou volum, iar până la urmă au ieşit chiar două. Suficient deja. Am luat o pauză care se prelungeşte până azi.

– Ce îţi este mai la îndemână să scrii: proză, poezie, roman sau scenarii de film?

– Poezie nu mi-e deloc la îndemână să scriu, deşi uneori îmi trec prin cap formulări care ar putea să devină versuri, poezia înseamnă versuri, dar versuri nu înseamnă poezie, am scris câteva poezii demult de tot, contaminat de alţi poeţi cu care mă întâlneam într-un atelier de creaţie, mi se pare atât de îndepărtat lucrul ăsta, parcă n-aş fi fost eu. Cel mai des îmi vin însă în cap linii de dialog, mici scene, iar în prozele mele, dialogurile sunt minime sau deloc şi aşa am ajuns să scriu scenarii, dar dacă n-aş fi câştigat câteva concursuri de scenarii, n-aş fi continuat. Nu vreau să mă risipesc în o mie de direcţii, fiecare domeniu are limbajul lui, sunt lucruri diferite. Mie cel mai bine mi se potriveşte proza scurtă, chiar dacă uneori scriu proze de dimenisuni mari care pot fi luate drept nuvele. Nu mă gândesc la roman, deşi la un moment dat s-ar putea să mi se întâmple.

– Cum ţi-a venit ideea ultimei cărţi publicate? A fost scrisă dintr-o dată sau sunt proze scrise şi adunate în timp? Sunt accente autobiografice şi dacă da, în ce povestiri?

– Nu sunt proze adunate pe parcursul mai multor ani, le-am scris legat într-o perioadă destul de scurtă, cam un an de zile sau un pic mai mult, am scris în paralel prozele care apar în ultimele două volume, dar şi altele pe care am considerat că nu e cazul să le includ, nu pentru că nu îmi plăceau, ci pentru că nu foloseau conceptului sau stilului din volum. Proza scurtă pare accesibilă, deşi nu e, nu toate întâmplările sunt verosimile chiar dacă s-au petrecut întocmai, dialogurile orale şi perfect autentice nu dau neapărat bine pe foaie, trebuie să fii conştient de lucrurile astea dacă nu vrei s-o dai în bară. În plus, un volum care adună antologic prozele unui autor nu mi se pare portivit decât în cazul în care autorul n-a mai publicat, dar a continuat să scrie sau a publicat foarte mult şi dezordonat şi se impune o selecţie din partea unui editor. Un volum de proză trebuie să aibă un concept solid în jurul căruia să se coaguleze toate prozele şi al cărui motiv să se repete ca o frază muzicală în diverse game de-a lungul întregii cărţi. Tema din Marile bucurii şi marile tristeţi e singurătatea, singurătatea subsidiară limitelor de comunicare, ca o condiţie fundamentală a noastră, fără pretenţii filozofice, e un fapt pe care îl constaţi pe propria piele. E în mare parte autobiografică, deşi cele mai multe sunt scrise la persoana a treia. Mai sunt acolo şi câteva situaţii pe care le-am trăit indirect, prin persoane apropiate, fie le-am văzut cu ochii mei, fie mi-au fost povestite. Dintre acestea, le-am ales pe cele pe care le ştiam suficient de bine ca să le pot descrie credibil şi care să îmi folosească ideii pe care o aveam. Am mai zis asta – doar să înşir nişte situaţii de viaţă pentru că „dar-chiar-aşa-s-a-întâmplat”, nu mi se pare o idee prea strălucită.

– Cum primeşti criticile? Te ajută sau te enervează?

– Nu trebuie să pui la suflet criticile dacă nu sunt personale. Şi nici laudele nu mă animă prea tare. Ştiu ce-mi propun la începutul unui volum şi mă analizez lucid la final. Dacă mie nu-mi (mai) place, pot să primesc o mie de laude, nu-mi folosesc. E valabil şi invers.

– Ce te inspiră? Cât din subiectele abordate în cărţi provin din pură imaginaţie şi cât îţi “livrează” viaţa reală?

– Poate exagerez dar nicio situaţie din viaţa reală nu mi se pare că merită scrisă ca literatură, oricât de neobişnuită sau de spectaculoasă ar fi, despre asta ar trebui să scrie ziarele, să se ocupe televiziunile şi să facă reportaje, blogurile şi altele. Dacă mă inspiră ceva, e sigur energia altui artist, fie că e scriitor, artist plastic sau vizual, nu conţinutul operei lui, pentru că dacă văd la altcineva un lucru, e clar că nu mă mai apuc de el, dar atunci când e o lucrare sau o carte bună, impresionantă, văd printre rânduri emoţia şi energia bună ale acelui artist şi asta îmi dă şi mie o stare bună de scris, cumva mă gândesc că dacă scriu şi eu ceva bun, pot să comunic cu el printr-un tunel nevăzut. Mai departe însă, scriu în felul meu, îmi aleg stilul şi situaţiile pe care le cunosc ca să ajung unde îmi doresc, ca să pun în cea mai potrivită formă ideea sau ideile pe care le am. Temele mele sunt recurente – trecerea timpului, confruntarea cu trecutul, singurătatea.

– Faptul că eşti medic psihiatru te ajută la creionarea personajelor sau există o linie de demarcaţie clară între profesie şi scris?

– Psihiatria m-a îmbogăţit mental şi m-a disciplinat, am văzut o mulţime de situaţii de viaţă şi într-o oarecare măsura am aflat cum gândesc oamenii, nu poţi niciodată să afli tot şi să ştii tot ce e în capul cuiva şi cu cât ştii mai mult, cu atât iţi dai seama că oamenii sunt imprevizibili şi greu de înţeles în întregime. Nu am proze cu spitalul sau cu pacienţi, ştiu că unii psihiatrii scriitori au o mare bucurie să scrie cărţi despre treburile astea, nu mi-a venit niciodată să fac aşa ceva. Tematica asta psihiatrică în prozele mele are ponderea pe care o găseşti şi în cărţile altor scriitori care nu au nimic de-a face cu psihiatria – e accidentală şi schematică, aşa cum e în viaţa oricărui om.

– Ce literatură citeşti?

– Literatură străină, în special, şi destulă literatură de specialitate – articole, cărţi de psihologie, de psihiatrie, dar şi de antropologie, sociologie şi etologie.

– Ştiu că părinţii sunt ambii medici, a contat acest lucru la alegerea profesiei sau opţiunea a venit ca ceva firesc?

– Eu mi-am dorit să fac psihologia, ei şi-au dorit medicina. Psihiatria a fost sfârşitul mulţumitor al negocierii.

– Ce spune mama despre cărţile tale? Ai, în persoana dânsei, un critic sau un fan?

– Mama e o cititoare exersată, are bun gust în literatură, la fel şi tata, părinţii mei au o bibliotecă vastă care nu înseamnă numai ficţiune, dar pentru mama nu există ipostazele de cititoare, critic sau fan când vine vorba de mine, mama e mama şi asta e mai mult decât orice.

– Colegii tăi îţi cunosc a doua “profesie”, aceea de scriitor? Dar pacienţii? Ţi s-a întâmplat să trăieşti întâmplări mai mult sau mai puţin amuzante legate de acest lucru?

– Sunt destui colegi care ştiu că am publicat sau că am scris scenarii, dar nu s-a întâmplat nimic notabil în legătura cu asta. Şi eu ştiu, la rândul meu, psihiatri care scriu. Relaţiile dintre noi n-au avut nimic de câştigat, nici de suferit. Când s-a întâmplat să îmi spună vreun pacient că m-a citit, am evitat subiectul, nu pentru că m-aş fi simţit expus sau vulnerabil, ci pentru că o discuţie de felul ăsta e doar o pierdere din timpul pe care îl am la dispoziţie cu fiecare în parte.

– Faci parte din generaţia tânără de scriitori. Cum crezi că eşti perceput de scriitorii din aceeaşi generaţie? Dar de cei din “vechea gardă”?

– Chiar nu ştiu cum sunt priviţi autorii tineri. Doru Căstăian mi-a zis odată – după ce te-am citit pe tine, pe Komartin şi pe câţiva alţii, mi-am schimbat părerea despre autorii tineri, le-am dat a doua şansă şi nu-mi pare rău. Ştiu însă şi oameni care citesc exclusiv literatură tânără, asta nu e neapărat bine, privind în urmă, dincolo de optzecişti, istoria literară se şterge cu repeziciune, poate şi pentru că e învăluită în negura ameninţătoare a politicului şi regimului totalitar, cei mai mulţi se scutesc să se aventureze acolo şi să aleagă ce e valoros, de abia în interbelic şi antebelic mai strălucesc câteva nume, apoi câţiva clasici din secolul XIX şi cam asta e. Nici eu nu sunt un exemplu prea bun, am citit în special literatură străină.

– Care crezi că este publicul tău şi în ce categorie de vârstă l-ai încadra?

– Cărţile mele sunt diferite şi atrag cititori diferiţi. Perforatorii e clar o carte pentru tineri, sau pentru cei care ştiu să rămână tineri chiar la vârste înaintate, de exemplu Nora Iuga s-a arătat încântată de ea şi Nora Iuga e, de fapt, mai tânără ca mine. În Perforatorii e şi un pic de lirism, e şi dezordine şi foarte mult joc pentru că şi eu eram foarte tânăr când am scris-o. E vorba acolo de lucruri pe care le preconizam, în celelalte două volume, de proză scurtă, e vorba de lucruri care mi s-au întâmplat, e mai mult o privire înapoi, dar nu peste umăr, ci întors cu totul către trecut. Marile bucurii şi marile tristeţi se bazează pe un stil auster, expeditiv, pe implicit şi presupune că trebuie să ai ceva experienţă de viaţă ca să o simţi cu adevărat şi să îi prinzi miza, deşi de parcurs e foarte uşor.

– De ce scrii şi pentru cine scrii?

– Întrebarea asta circulă de multă vreme şi e pe buzele tuturor, chiar şi la debut a trebuit să răspund la o întrebare de genul ăsta. Am trecut prin mai multe feluri de răspuns şi, la un moment dat, am căutat o explicaţie pentru ce e nevoie sau ce declanşează o astfel de întrebare, am speculat la un moment dat că întrebarea se naşte din faptul că scriitorii sunt confruntaţi cu lipsuri, cu vizibilitate redusă faţă de alţi artişti, cu o inflaţie de publicaţii printre care se văd pierduţi şi, la un moment dat, e firesc să te întrebi de ce faci un astfel de lucru. Dar mă înşelam, scriitorii se vor chinui mereu cu astfel de întrebări şi vor continua să scrie oricum le-ar merge. Scrisul e o necesitate, experienţa mea şi a altora m-a convins. Roberto Bolaño nu s-a lăsat de scris când nu era vizibil, a continuat să o facă indiferent de rezultat. La fel şi Kafka şi alţii. Atunci când iei o pauză, sau pur şi simplu te laşi, deşi se spune că nu te laşi niciodată, o faci pentru că nu mai simţi nevoia. Eu nu caut să citesc în public, dacă sunt invitat şi e un loc care îmi spune ceva şi mai ales o atmosferă bună acolo, accept invitaţia deşi trebuie să-mi înfrâng anxietatea. La fel, nu ţin să apar în interviuri, în poze, să mă ştie lumea, să fiu ca alţi scriitori, oameni-carte, pe care îi separi cu greu de scrisul lor, iar dacă o faci, găseşti că viaţa lor e cam subţire. În plus, n-am scris până acum pentru publicul larg deşi nu l-am exclus, în general mă adresez altor scriitori, artişti sau cititori exersaţi, pentru că în felul acesta stabilesc o comunicare cu ei. Dacă mă validează oameni pe care îi preţuiesc, mi-e de ajuns. Literatura are pentru mine funcţia de a mă apropia de alţi oameni, dar un anume fel de oameni. Dacă literatura nu mai îndeplineşte rolul ăsta, atunci nu public. Nu ştiu când o să o mai scot o carte, nu prea curând oricum, nu simt nevoia, deşi de scris mai scriu şi le arăt prietenilor fragmente sau proze întregi.

– Ultima întrebare, pe care sper să nu o consideri inoportună şi ofensatoare (dacă da, poţi să o ignori, pur şi simplu, fără supărare). Am observat că ţi-ai schimbat poza de profil pe Facebook cu una având ca fundal curcubeul, în ziua în care Curtea Supremă a Statelor Unite a legalizat căsătoriile homosexuale în întreaga ţară. Ce mesaj ai dorit să transmiţi?

– Nu e nimic ofensator. Sunt hetero şi deci fac parte din majoritatea care nu e afectată de discriminare sau oprobriu, dar sunt psihiatru şi cred că psihiatrii trebuie să facă ceva mai mult decât să admită că nu foarte demult au greşit. Mi se pare ciudat că şi pe vremea când făceam rezidenţiatul, aveam tratate româneşti care catalogau homosexualitatea drept o dereglare psihică, un capitol din parafilii. Dacă mai mulţi psihiatri vor face astfel de gesturi, cred că ne vom recâştiga încrederea oamenilor, iar disciplina asta va scăpa de aerul inchizitorial şi obtuz pe care şi l-a dobândit în special în România şi în alte ţări foste totalitare.

Augustin Cupşa (n. 1980) a debutat în 2005 cu volumul de poezie Prezent compus/recompus în urma concursului naţional de la Botoşani, unde a primit, printre altele, premiul APLER şi premiile revistelor Convorbiri Literare şi Familia. În 2006, publica romanul „Perforatorii”, care a câştigat concursurile pentru manuscrise organizate în paralel de USR şi Cartea Românească. A primit ulterior Premiul de Excelenţă pentru debut în literatură al UNPR şi USR, Premiul „Petre Pandrea” şi premiul anual al revistei Ramuri. Ulterior, a scris scenarii, iar „Trenul către Bucureşti pleacă de la linia 3” a câştigat premiul HBO pentru scenariu de scurtmetraj, şi „Oh, Johnny, oh!” a intrat în finala concursului de scenarii de lungmetraj al Festivalului Internaţional de Film „Anonimul”. A început să colaboreze ca scenarist cu diverse televiziuni şi case de producţie independente – TVR, HBO, MediaPro Pictures şi Film Factor, dar a şi susţinut lecturi în ţară, la colocviile anuale ale tinerilor scriitori şi în Berlin, Istanbul, Beirut. În 2011, a revenit la literatură cu volumul de proză scurtă „Profesorul Bumb şi macii suedezi” (Editura Cartea Românească), iar în 2013 a publicat „Marile bucurii şi marile tristeţi” (Editura Trei). Prozele sale au fost incluse în antologii şi traduse în germană, slovenă, suedeză, franceză şi turcă.