Atemporalitatea și frumosul ca acțiune – „Trilogia transilvană” de Miklós Bánffy

Trilogia transilvană (Institutul Cultural Român/Tracus Arte, 2019) constituie elogiul pe care contele Miklós Bánffy îl aduce frumosului în genere și frumuseții Ardealului, redată prin ochii alter-egoului său, Bálint Abády.

Volumul tradus în limba română de către Marius Tabacu ne poartă prin mediile aristocratice transilvane din Belle Époque, seducându-ne cu o pleiadă de făpturi pitorești, înzestrate cu un hedonism pe măsura unei lucidități necruțătoare. Peripețiile pasionale și politice ale acestor făpturi nobiliare sunt marcate de îngemănarea dintre Eros și Thanatos.

Bálint si verișorul său László sunt doi melancolici de mare clasă, înrudiți cu acei cavaleri plini de scrupule și capricii din Poștalionul roșu, o bijuterie a livrescului maghiar, semnată de Gyula Krúdy. Lecția pe care ne-o predă cu eleganță contele Bánffy are valoarea unui memento mori și reprezintă o pledoarie pentru acțiunea creatoare: viața ni se scurge din clepsidra trupului, patimile se fac scrum, dar noi suntem datori să contribuim la frumusețea lumii, căci frumusețea este acțiunea autentică, mai presus de morală și păcat:

„Totuși, trebuie să existe ceva care să definească și să califice acțiunile oamenilor. Iar acea noțiune izbăvitoare este Frumosul. Frumusețea faptei. Dar nu cea survenită dintr-o judecată utilă, despre bine și rău, ci frumusețea izvorâtă dintr-o sursă mult mai profundă – din splendoarea, sinceritatea și autenticitatea instinctului. (…) Într-adevăr: ceea ce caută peste tot chiar și natura nu este altceva decât frumusețea – de la infinitatea de forme a protozoarelor, a lumii animale, de la oamenii primitivi și de la armonia sufletească, până la frumusețea divină. Totul este o luptă. Desigur. O confruntare. Dar una sinceră, nu generată de constrângeri mincinoase, nu din amuzament, ci una pentru frumusețe.” (op. cit., vol. 1, p. 103)

Ca mai toți aristocrații care au studiat în străinătate, Bálint devenise automat un venetic pentru autohtoni, dar, spre deosebire de verișorul său, Lászlo, pe care nestatornicia înnăscută, potențată de condiția de orfan îl îmbie la tărâmuri străine, Bálint susține ferm aderența la rădăcinile patriei:

„Printre străini, devii un nimeni, fără identitate. Ești doar un număr. Chiar și ca artist. Pentru că arta nu are valoare decât dacă își trage seva din glia strămoșească. Altminteri e vorbărie goală.” (op. cit., vol. 1, p. 536)

Cuvintele lui Bálint răsună la fel de stăruitor ca acel fragment din scrisoarea lui Stravoghin către Liza: „Fratele dumitale mi-a spus odată că cel ce își pierde pământul natal își pierde și zeii, adică toate scopurile sale.” (Dostoievski, Demonii, Cartea Românească, 1981, p. 843)

Atât Bálint, cât și Lászlo sunt doi pătimași, foarte conștienți că firea lor le prescrie adesea atitudini și scene cabotine. După cum Bálint, în calitate de deputat, ia la cunoștință jocul politic și disputele între voci opuse, nivelate de interese, tot astfel ca bărbat îndrăgostit de Adrienne, joacă teatru în deplină cunoștință de cauză. Nu de puține ori îl surprindem cufundat într-un peisaj de neguri din împrejurimile Clujului, înfingându-și în cuget amintiri dureroase, ori pansându-și sufletul cu unele frumoase:

„…cuvintele țâșneau ca niște scântei din vatra încinsă a pasiunii sale, întrupându-se în fraze tot mai ademenitoare. Se simțea cuprins de aceași înspirație amețitoare ca în după-amiezile petrecute împreună la Cluj (…) Vorbea despre viață, despre iubire, exprimând inefabilul prin câte o imagine, ilustrându-l printr-o metaforă neașteptată, întrerupându-se pentru o glumă sau un sărut; vorbea de parcă s-ar fi aflat în fața unui public numeros…” (op. cit., vol. 1, p. 592)

Trilogia contelui Bánffy ne captivează prin lupta necruțătoare dintre prudență și pasiune, și printr-o foarte migăloasă dantelărie de chipuri, atmosfere și fapte, pe acordurile unui marș funebru al frumuseții ce se stinge ca materie, pentru a renaște în inimă. Suntem într-o lume guvernată de sfânta etichetă socială, orchestrată de o voluptate a răgazului aristocratic și a exuberanței boeme, aflată la cheremul unui destin-dramaturg.

Magnații ardeleni au slăbiciunea hazardului, se complac în superstiții și chiar se fac uneori vinovați de impulsuri mai puțin nobile („era în firea ardelenilor să se bucure de bosumflarea altora” − op.cit., vol. 2, p. 284).

Majoritatea figurilor pregnante din roman sunt povestitori iscusiți, mereu dornici de a-și răsturna sacul de frământări sau de a-și depăna cele mai fabuloase amintiri, iar sub acest aspect se aseamănă cu eroii dostoievskieni, bufoni experți sau cel puțin predispuși la simulare. Repeziți, încrâncenați, mari amatori de procese de conștiință, lăsându-se furați de splendorile naturii pentru a medita la răspântiile din viața omenească.

Locul solemn pe care îl merită contele Bánffy în literatura universală derivă din splendoarea acestor peisaje sufletești ale răgazului atemporal, aparținând unor actanți deopotrivă de febrili și de paseiști. Cititorul primește în dar clipe rupte din timp, precum firele de praf ce dansează în razele de soare ale zorilor, sau precum acel „văl întristător și subțire de tainică ceață (…) întruchiparea tristeții și singurătății.”(op. cit., vol. 1, p. 201)