Cu „Felii de lămâie”, un volum de proză scurtă, Anca Vieru a reuşit să strângă multe cronici favorabile. Destul de multe pentru un debut. Vedeţi în acest interviu ce i-au adus „Feliile de lămâie” şi, mai ales, ce nu i-au adus.
Anca, pe blogul tău, vizitatorii pot asculta „melodia săptămânii” aleasă de tine. Am nimerit U2, „Beautiful Day”. Cum e viaţa ta după „Felii de lămâie”, ca o zi frumoasă prelungită?
Înainte să răspund la întrebarea propriu-zisă, o să fac o paranteză și o să spun că „Beautiful Day” este pe blog (mai bine-zis a fost, între timp am schimbat-o) nu ca o confirmare a unei stări de spirit, ci ca parte a unei „coloane sonore”, dacă pot s-o numesc așa, în care am vrut să pun pe rând melodiile la care am făcut o referire cât de mică în „Felii de lămâie”. În carte nicio melodie nu este menționată la întâmplare, nici acolo unde apare ca un simplu ring-tone pe telefonul mobil (și asta spune ceva despre noi, nu?). Și îmi închipui că întrebarea ta ar fi fost alta dacă nimereai „Bad Day” a lui Daniel Powter sau „Like a Rolling Stone” a lui Bob Dylan sau „Stuck in a Moment”, tot U2. Spun aici doar câteva dintre melodiile care își așteaptă rândul să fie puse pe blog.
Ca să mă întorc însă la fondul întrebării, „Feliile de lămâie” n-au venit cu vreo schimbare spectaculoasă nici în viața mea de zi cu zi, nici în felul în care mă percep eu însămi, dar este adevărat că mi-au adus bucurii și emoții de tot felul, începând cu momentul în care am ținut prima dată cartea în mâini, i-am privit coperta și am răsfoit-o, apoi lansările, oamenii pe care i-am cunoscut, cuvintele frumoase de la cititori.
Editura Polirom, 2015, nr. pagini: 224
Aşadar, „Felii de lămâie” ţi-a adus evenimente în librării, invitaţii la radio şi, sper eu, prieteni-cititori. Ce NU ţi-a adus?
Ca să glumesc puţin, nu mi-a adus o stea în frunte pe care să scrie: „scriitor”. Nici faimă. Nici bani. Bine, eu sunt un om realist și nu le așteptam. Însă ceva s-a schimbat: acum simt că am pornit pe un drum care este al meu. Am fost atât de mult timp doar cititoare, m-am împrăștiat în alte direcții, încât atunci când am început să scriu m-am simțit ca o pasageră în lumea scrisului. Acum mă scutur treptat de senzația asta și cred că e unul din câștigurile pe care mi le-a adus cartea.
Prozele incluse în această carte au fost scrise pe parcursul a câţiva ani. După ce criterii le-ai inclus în acelaşi corp? Au rămas multe pe lângă?
Au rămas deoparte câteva povestiri de care nu mă mai simțeam reprezentată, altele la care aș mai fi vrut să continui, să le mai dezvolt. Și unele care nu păreau acasă în structura cărții. Un volum de proză scurtă poate fi eterogen, pestriț, dar până la un punct, cred eu, fiindcă povestirile trebuie să se completeze cumva, iar la final să dea impresia unui puzzle care și-a găsit toate piesele. De aceea am stat puțin pe gânduri la povestirea „Dincolo de ușă”, singura care iese din tiparul de spațiu-timp al volumului. Și dacă m-am hotărât să o adaug, a fost pentru că privea lumea cărților din interiorul triunghiului cititor-personaj-scriitor.
Ai blog, urmăreşti bloggeri, eşti prezentă în public la evenimente livreşti. Aşa vezi scriitorul, „interconectat”? Nu mai bine stai numai în casă şi scrii, scrii până la epuizare?
Aici poate ar trebui să spun că în toate există un drum de mijloc. Doar că nu prea cred în asta, tot mereu te fură una dintre direcții, iar cea mai facilă, deși uneori necesară pentru un debutant, pare „interconectarea”. Care însă poate fi destul de neproductivă. Spun destul și nu total, pentru că unele evenimente sunt creatoare, generatoare de inspirație. Dar constat că în ultima perioadă, chiar dacă am participat la mai puține evenimente literare decât aș fi vrut, timpul meu pentru scris s-a redus considerabil.
Cu Lucian Dan Teodorovici, Luminiţa Corneanu şi Florin Iaru la SALONUL INTERNAȚIONAL DE CARTE BOOKFEST EDIȚIA A X-A (20-24 MAI 2015).
Marius Chivu ţi-a comparat debutul cu cel al Laviniei Branişte. Acelaşi critic-scriitor a spus despre Petronela Rotar că scrie „proză ineptă”. Petronela Rotar, care a vorbit frumos despre cartea ta, cu prilejul lansării de la librăria Humanitas din Braşov. În cine crezi, în Petronela sau în Marius? Şi-apoi, ce crezi despre comparaţia cu Lavinia?
Eu m-am bucurat, evident, de aprecierea lui Marius Chivu. Și de a Petronelei Rotar, pe care abia la lansare am cunoscut-o. Mă bucur, de fapt, de fiecare dată când cineva îmi spune că i-a plăcut cartea.
Acum despre comparația cu Lavinia Braniște: îmi plac mult prozele ei, cu amestecul acela bine dozat de ambiguitate, ironie și luciditate cu care prezintă debusolarea și dezamăgirea unei generații. Povestirile mele nu sunt reprezentative pentru o generație anume, am adus în prim-plan adolescente și bunici, tineri căsătoriți și cupluri la sfârșit de drum, întîmplări mai vechi și urmările lor în prezent. Dar ceea ce cred că le apropie de prozele Laviniei este gustul acela acrișor-amărui de lămâie cu care rămâi după ce le citești.
Când am scris despre cartea ta, am amintit faptul că ai făcut trecerea de la poezie la proză prin anul 2011. Este o menţiune corectă? Ai de gând să (mai) publici poezie?
Am scris foarte puțină poezie și am publicat-o doar online, pe blogul meu și pe alte câteva site-uri. Și într-adevăr, de câțiva ani n-am mai scris decât proză. Asta pentru că am realizat că în proză pot să fiu mai ușor eu însămi, chiar dacă prozele nu vorbesc – așa sper eu – despre mine.
Sunt curios să aflu şi cum anume ai ales fotografia de pe coperta volumului „Felii de lămâie”. 🙂
Îmi place întrebarea asta fiindcă mi-a făcut plăcere și alegerea copertei. În perioada destul de lungă în care am așteptat răspunsul de la edituri, am fantazat puțin și cu privire la copertă. Și mi-am imaginat semafoare cu felii de lămâie în loc de lumini, mașini cu felii de lămâie pe post de roți, oameni cu fețe din felii de lămâie care așteaptă la semafoare. Un univers urban care, cu cât se dezvolta mai mult în imaginație, devenea un coșmar al lămâilor și se îndepărta de ideile cărții. Așa că n-am mers pe linia asta. Concret însă: editura mi-a propus niște imagini, nu am rezonat cu ele și atunci am căutat și eu în baza de imagini de pe net. Când am dat de fotografia asta, am știut imediat că va fi coperta cărții. Mi-a plăcut că asocierea cu lămâile se face doar prin culoare, mi-a plăcut linia galbenă care poate sugera o limită sau un început, un moment de suspans în care fiecare trebuie sa aleagă: să rămână cuminte în spatele liniei sau să o depăşească şi să-şi asume riscul. La fel ca în povestirea „Felii de lămâie”: „oamenii sunt de două feluri, cei care taie lămâia în felii și cei care-o storc și aruncă pe urmă coaja”.
Ce urmează? Mulţi spun că e mai dificil să scoţi a doua carte…
Da, e adevărat că o primă carte creează o serie de așteptări, care sunt cu atât mai mari cu cât cartea a plăcut mai mult. Cititorii doresc să regăsească în cărțile care urmează acea senzaţie, acea lume pe care şi-au imaginat-o la prima carte, pe care au iubit-o și de care s-au desprins cu regret. E ca o așezare într-un tipar. Și aici mă gândesc eu că este avantajul prozei scurte, care oferă viziuni, micro-universuri diferite în fiecare povestire. Așa că autorul are mai mult spațiu de mișcare pentru următoarele cărți.
Dar ca să răspund la întrebare: lucrez la un roman, mă gândesc și la câteva povestiri, însă toate se află în stadiul acela incipient, puțin volatil, în care nu-ți vine să vorbești despre ele, de teamă că ar putea dispărea.
