Am citit „Prospect de femeie” și „Mamifer” una după alta. Rar mi-e dat să citesc cărțile aceluiași autor una după cealaltă. Și nu am greșit cu nimic. Mi s-a revelat o lume a frumosului, a binelui și a netrunchiatului, o lume a raiului de cititor de carte bună. Interviul a venit de la sine. Ana Barton e una din scriitoarele la care ajungi foarte ușor, dar, în același timp, foarte greu. Ți-e la îndemână abordarea ei și nu prea. Întrebările au venit de la sine, mai aveam pentru încă un interviu, dar mi-am spus că „ce e mult prea mult strică”. Răspunsurile sunt atât de pline de noblețe și se-nscriu unul după altul încât dau impresia unui început de (nouă) carte. Mi-au confirmat ceea ce ghicisem printre rândurile cărților și mi-au dat speranța că voi mai citi ceva frumos cât de curând!

 

Coperta_MamiferÎn „Mamifer” regăsesc mult din tine, omul care scrie. Nu ți-e frică de dezgolirea asta permanentă?

Nu mi-e. Să fii ecorşeu când scrii e un fapt firesc, iar eu exact de la firesc încerc să nu mă abat în tot ce fac, fie că-i scris, fie că-i viaţă de trăit cu ziua. S-o trăiesc pe crud.

 

„Prospect de femeie” este dedicată Radei. Care este locul și rolul Radei în viața ta de scriitoare?

Îi este dedicată Radei fiindcă este prima mea carte, iar omul nu ştie niciodată câte îi sunt zilele, aşa c-am vrut să ştie că mama s-a gândit la ea când a publicat primul volum. Îl aveam deja în pregătire pe cel de-al doilea şi ai putea spune, Nona, cum şi eu aş putea spune, că Mamifer ar fi fost cartea cea mai potrivită pentru a fi dedicată unui copil. Însă am vrut să mă asigur, cumva, că Rada are cartea ei.

Încerc să fac diferenţa asta, anume să văd care-i locul şi rolul copilei mele în viaţa mea de scriitoare, dar nu mi-e uşor fiindcă ea e ca aerul, pătrunde prin iedera mamei, că ziduri nu am, nu pentru ea, şi impregnează toată încăperile.

Rada mă inspiră, e muza mea de toate zilele. Când a-nceput să vorbească şi să-mi spună trăsnăile ei de copil, alea de tipul „Ia-mă-n braţe, să mă treci de supărare“, am început şi eu să i le notez pe nişte bileţele cu lipici şi le ţineam pe uşile dulapului suspendat de la bucătărie. Erau multicolore şi-aveau formă de măr, aşa că numai când le vedeai te bucurai. Şi-acum notez tot ce mă impresionează din ce-mi spune.

 

„Mamifer” l-ai dedicat părinților tăi. Sprijinul tău constant și nu numai. Cum au primit ei scriitura ta?  

Mamifer l-am dedicat celor care m-au făcut şi m-au crescut: părinţilor şi bunicilor mei. Sunt un copil crescut până la şapte ani de bunici, aşa că pot spune c-am avut două rânduri de părinţi, iar acum mai am unul singur. Şi unii, şi alţii au crezut că eu sunt, m-au lăsat să fiu, m-au îndemnat să fac, m-au învăţat să mă bucur, să dau, să nu ştiu ce-i părerea de rău şi resentimentul. A, şi m-au învăţat să dorm somn cumsecade pe-o pernă cinstită, fără de grija vreunui matrapazlâc. Este învăţătura mea de căpătâi.

Când am lansat Prospect de femeie la Târgovişte, oraşul unde mi-am făcut şcoala şi unde trăiesc părinţii mei, am avut nişte emoţii aproape demantelante tocmai fiindcă nu e deloc uşor să-ţi lansezi cartea, iar ai tăi să fie de faţă. M-am uitat la început la ei, le-am văzut emoţia teribilă, aşa că nu m-am mai uitat până la sfârşit fiindcă n-am fost în stare.

În ce priveşte scriitura mea, mai primesc din când în când telefoane, în care ei îmi cer să le lămuresc de ce-am ales să schimb povestea, asta fiindcă unele poveşti au miez în realitate, iar ei îl cunosc. Inclusiv despre ei înşişi am scris, schimbându-le numele şi făcându-i neidentificabili pentru cei din afara familiei. Se bucură pentru mine, Nona, se bucură cu mine.

Ana Barton scriind

Foto: Narcis Pop

 

Cele două volume eu le-am citit ca și cum aș fi fost într-o călătorie lungă, alături de cei mai dragi și apropiați oameni mie. Le văd, de asemenea, ca fiind călătorii către „însinele” tău. De aceea te întreb cum vezi „călătoria” în sine: e terapie, e (re)descoperire sau cum ai defini cea mai dificilă călătorie din viața unui om (aceea de a-și descoperi Eul interior)?

E şi terapie, e şi (re)descoperire. Însă eu cred în bucuria drumului şi-n dragostea de pas. Când este vorba despre Eu, atunci nu văd cum ai putea preconiza ori ţinti ceva. Mergi în tine, minereşti, mai culegi şi flori, când găseşti, mai pansezi o rană, mai dezinfectezi o urmă de spin zdravăn înfipt, mai săruţi o amintire, mai îmbrăţişezi un dor. E drum şi-l drumuieşti. Cu luare-aminte, cu băgare de seamă, uneori te mai ia şi somnul din cauza ostenelii. Şi lungul drum al omului către sine tot viaţă este. Dificil e ăla exterior, cel interior e doar labirintic, iar de-aici, periculos câteodată. Dar nu te omoară o-ncurcătură-două, hai, trei. Când o iei pe-o cale-necale pe dinăuntru, se vede mintenaş în viaţa din afara ta. Ai instincte, iar ele dau semnale. Numa’ să le identifici şi să le-asculţi. Dar omul nu şi nu. El vrea să fie mai deştept decât sine însuşi. Asta, iaca, nu se poate.

 

După “Prospect de femeie” și “Mamifer”, urmează “Foto Splendid – Viaţa socială”, o carte ce cuprinde fotografii din Colecţia Costică Acsinte. Cum ai descrie această trecere de la manifestul femeii din tine spre scoaterea la lumină a uneia dintre cele mai valoroase și bine ascunse arhive de fotografie românească veche?

Ca pe o călătorie epistolară prin Colecţia Costică Acsinte. I-am scris fiecărei fotografii câte o scrisoare mică, uneori chiar bileţel, un fel de covor la uşa fiecărei imagini. E o experienţă nouă pentru mine, am fost onorată de invitaţia lui Mario-Cezar Popescu, domnul care îngrijeşte colecţia, şi-am luat provocarea ca pe-o joacă. M-am aşternut pe scris iar, la sfârşit, am constatat c-am scris o carte.

coverFinaleAm vrut să scriu de mână micile scrisori, însă scrisul meu nu m-a ajutat şi mi-am dat seama că nu va servi cărţii, ci dimpotrivă. M-am supărat pe mine pentru prima dată pentru că scriu şi urât, şi ilizibil. Mi-am dorit să fie scrisul meu de mână sub fiecare fotografie, pentru un dialog făţiş între cele două arte, dar dreapta mea nu m-ascultat. Din supărare m-a ridicat foarte buna mea prietenă Anca Ciuciulin, pasionată de caligrafie, artist plastic, om cu un scris îngeresc. S-a oferit să le scrie ea pe toate, cu tuş şi peniţă. O să vezi cum a ieşit, este o carte pe care-ţi vine s-o mângâi şi s-o adulmeci înainte de orice.

 

Cât de mult contează în relația cu cititorii tăi imaginea ta de „femeie de lume”?

Să ştii, Nona, că nu mi-e tocmai limpede ce-nseamnă femeie de lume. O fi că particip la destul de multe evenimente? Sau are legătură cu faptul că nu mi-am construit un fals turn de fildeş? Să fie faptul că eu mă port cu absolut toţi oamenii întrucâtva egal, neascuzându-mi totuşi preferinţele? Uite, aici nu ştiu să-ţi răspund. Pot să spun doar că atunci când mă-ntâlnesc cu ai mei cititori e mai totdeauna o reîntâlnire, de fapt. Ei au citit deja cărţile, textele de pe blog, şi-atunci vin spre mine ca spre cineva pe care-l ştiu deja, iar ăsta e un mare dar pentru mine din partea lor. Cel mai mare. Unii dintre cititorii mei mi-au devenit prieteni foarte apropiaţi. Uf, chestia asta cu mei nu-mi place, că n-are legătură cu niciun fel de posesie, dar l-am păstrat pentru claritate.

 

Calitatea ta principală este…

Nu ţin minte răul. Mai bine zis, nu ţin cont de el. Nu există-n mine neiertări şi neiertaţi. A, nu. Cred că e faptul că sunt reconfortantă. Pare puţin, dar mie mi-e imens. Şi e datul meu natural. Mai am s-ajung reconfortantă şi pentru mine însămi, şi-ncep să caut lespezi pentr-o statuie de mărime medie.

 

De multe ori, în societatea contemporană, aproape că nu există o primă întâlnire între oameni cu afinități comune în care să nu ni se ceară să ne prezentăm (într-un mod cât mai sintetic posibil). Dacă ar fi să ne jucăm acum de-a autocunoașterea, ai începe să te prezinți cam așa: …

Sunt un om care, de la vârsta de 12 ani, n-a mai crescut decât pe ici, pe colo, prin părţile neesenţiale. Care însă, dintr-o imensă prostie sufletească, ascunde copilul din el, de frica vreunei zgârieturi. Îl lasă să zburde numai în scris, acolo ştie că-l poate ocroti.

A, şi mai sunt femeie. Om-femeie. Deşi am momente când sunt şi om-bărbat. Îmi plac şi alea şi mă reprezintă. De fapt, sunt om şi caut să nu uit asta nici în somn.

Sintetic ai zis? Uite-aşa: „Bună! Eu sunt Ana. Uneori sunt om, câteodată, pisică.“

 

Se aproprie Bookfest 2015; cum te raportezi la târgurile de carte din postura de cititor? Cum vezi spectacolul lumii literare jucat în fața lumii timp de câteva zile?

De-abia aştept târgurile de carte. Sunt ca un copil în magazinul cu jucării. Alerg prin ele până efectiv nu mă mai ţin picioarele. Atunci, îmi găsesc un colţ, m-aşez turceşte pe o margine de mochetă şi-mi trag sufletul. Ştii, Rada, când era foarte mică, n-a-nţeles clar cuvântul târg, aşa că, după ce ne-am întors de la ROMEXPO, mi-a zis: „Mai vreau să mergem la cârdu’ de cărţi.“ Eu numai cârduri le spun târgurilor şi cred că succesul pe care-l au, din ce în ce mai mare, cel puţin în ce priveşte numărul de vizitatori, arată că societatea noastră merge pe un drum bun.

prospect-de-femeie_1_fullsize

 

Din cele scrise de tine, îmi dau seama că ai un respect enorm pentru limba română; pentru tine, cuvântul nu e rostit/scris la întâmplare. Te ajută grija asta excesivă pentru cum și ce construiești cu cuvintele? Ai stricat prietenii din cauza vorbele aruncate-n vânt?

Am, da. Limba română este mama mea. Care încă mă alăptează. Da, sărut mâna limbii mele materne. Niciodată nu m-a dat jos din braţele ei.

N-o simt ca pe o grijă excesivă, să ştii. Aşa-mi vine să fiu şi să scriu, aşa vorbesc. Îţi pot mărturisi însă şi că stăpânesc un limbaj extrem de colorat, însă de el au parte numai foarte apropiații mei.

Nu-mi dau seama dacă această grijă pentru construcţiile lingvistice şi stilistice mă ajută la altceva decât la a mă face asertivă şi, de aici, înţeleasă. Este enorm. Uneori, în cărţi, stilul meu pare prolix. E doar felul meu de a-l ruga pe cititor să mai şadă un pic acolo, să i se-aşeze textul.

Nu. Nu din cauza vorbelor mele aruncate-n vânt. Ale altora, da. Însă alea nu erau chiar prietenii fiindcă prietenia e o dragoste sacră. Erau tentative de prietenii, dacă s-au terminat. Însă din partea mea nu s-au sfârşit cu totul. Oamenii ştiu bine că, de au nevoie, pot să mă cheme, chiar dacă mi-au greşit, iar relaţiile s-au răcit. La nevoia unui om, aceea pe care eu o pot scoate din starea de problemă şi-o pot transforma în soluţie, nu există alt răspuns decât cel afirmativ.

 

Postmodernismul, cu al său Nichita Stănescu, sau suprarealismul, cu un Gellu Naum cum nicio altă literatură nu are? Întreb, pentru că știu că unii cititori îți încadrează scrierile într-unul din cele două cadre/rame. Sau e mai bine fără nicio ramă?

Amândoi, bunînţeles. Îi iubesc pe amândoi. N-am ştiut că mi le-ncadrează şi nu mă deranjează nevoia de cadru. Şi eu o manifest uneori. Îmi dai voie să spun Nichita Naum şi Gellu Stănescu? Au în comun inventica limbii şi fascinaţia jocului. Şi altele. Îi recitesc mereu, ca pe psalmi.

Ana și Rada Barton în librărie

Ana Barton și Rada, la Librăria Bizantină; Foto: Narcis Pop

 

Dacă te-aș invita mâine să le vorbești unor elevi de liceu despre plăcerea de a citi, cum și de unde ai începe?

De la Ion Creangă. Şi tot cu el aş încheia. Geniul povestirii, supleţea stilului, autenticitatea expunerii trăirii, vraja care te face să te simţi o literă sau un cuvânt din poveştile lui. Creangă este chitul cel bun, iar noi suntem Iona. Din când în când, orice om ar trebui să se primenească imersând în Creangă.

 

Ce ne mai scrii în viitorul apropiat? Ce să așteptăm din partea ta, om frumos și bun?

Scriu primul meu roman. E prima dată când îi spun numele, dar e şi prima dată când primesc astfel de-ntrebări, atât de complexe. Ştii, eu cunosc foarte bine şi de vreo 20 de ani postura de intervievator. M-am cam întins la unele răspunsuri, dar, deh, ne-am luat cu vorba, iar la mine asta-i curată fermecătură. Să tai tu, te rog, ce ţi se pare digresiv, excesiv.

Dare îl cheamă pe primul meu roman. Se scrie complet de capul şi de inima lui, aşa că nici nu ştiu dac-ar fi corect să-l semnez. Poate reuşesc să-l domesticesc niţel, totuşi. Dar întâi să ne cunoaştem mai bine, că abia pornirăm la drum împreună.

Nona, „om frumos şi bun“? Nu. Om şi om şi om. Cu toate cele câte omeneşti ne sunt tuturor şi fiecăruia.

 

Mulțumesc mult pentru răbdare și pentru că mi-ai dat ocazia să citesc rânduri în spatele cărora m-am ascuns de multe ori.

Eu îţi mulţumesc pentru extraordinarele întrebări pe care mi le-ai pus. M-am simţit foarte bine în acest dialog, chiar şi-atunci când a trebuit să mă caut bine, bine prin jupoanele minţii, pentru a găsi măsura unui răspuns pe… măsură.

Despre Ana Barton, mai multe, aici: http://www.anabarton.ro/

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura