„Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață” de Sorin Adam Matei, Caius Dobrescu și Emanuel Copilaș (coordonatori)

Există multe motive pentru care cetățenii români sunt dezamăgiți de actuala clasă politică, dar acestea țin mai mult de calitatea actului de guvernare și de reprezentarea publică a politicienilor decât de substanța ideologică de la care aceștia pretind că se revendică. Este ușor de remarcat că oamenilor politici români le lipsește simțul critic la adresa doctrinelor politice sau că sunt absenți de la dezbaterile teoretice în legătură cu rolul și misiunea fundamentelor pe care se sprijină. Fără a idealiza perioade apuse din trecutul nostru, trebuie să remarcăm că România a avut politicieni de excepție, oratori extraordinari sau doctrinari cu un solid bagaj ideologic. Sigur, politica nu este unicul domeniu ce suferă de acest deficit de reflecție asupra propriei misiuni. Mă gândesc, de pildă, la cazul istoriei: cu puține excepții, istoricii români nu au simțit nevoia unor reflecții critice asupra obiectului istoriei și a condiției scrisului istoric, așa cum au făcut-o majoritatea istoricilor francezi aparținând Școlii Analelor. Este unul dintre motivele pentru care istoriografia noastră a fost viciată de-a lungul timpului. Nu la fel stau lucrurile în cazul politicii? Partidele noastre practică cu succes arta improvizației având drept unic scop ajungerea la putere, deși aceasta ar trebui să fie doar un mijloc, scopul fiind schimbarea în bine a țării. Epoca reflecțiilor doctrinare, a gândirii reflexive, a criticii oneste a trecut. Traseismul politic, confuzia valorilor, lipsa identității politice sunt printre cele mai vizibile consecințe ale acestei stări de lucruri.

În acest context, remarcăm apariția lucrării „Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață”, coordonată de Sorin Adam Matei, Caius Dobrescu și Emanuel Copilaș, lucrare ce înglobează o serie de studii care încearcă să exploreze diversele fațete ale liberalismului universal și românesc, fiind, conform editorilor, un volum autopolemic. Din punct de vedere tematic, cartea este structurată pe trei mari teme, fiecare dintre acestea subsumând un număr de studii: „Liberalismul. Definiții și viziuni prospective”, „Liberalismul românesc: de unde, încotro”, „Liberalismul: dezamăgiri și provocări”. Autorii acestor studii sunt personalități cunoscute în spațiul public românesc, istorici, politologi, sociologi, specialiști în relații internaționale sau chiar oameni poltici, iar domeniile pe care le analizează sunt, în consecințe, diverse, la fel cum multiple sunt viziunile și interpretările. Misiunea asumată a volumului este aceea de a reprezenta o provocare menită să dinamizeze dezbaterile politice atât de absente din societatea noastră.

În prima parte a lucrării, Zoe Petre încearcă, într-un interesant studiu, să deslușească originile conceptului de libertate, valoare primordială a liberalismului universal. În pofida tentației diverșilor intelectuali, de-a lungul timpului, de a privi libertatea ca starea naturală a ființei umane, revendicarea libertății „ca valoare fondatoare a civilizației umane reprezintă „excepția, nu regula.” Altfel spus, la fel ca în regnul animal, societățile umane se structurează potrivit principiului ierarhiei, nu conform celui al egalității. Pornind de la aceste reflecții, Zoe Petre întreprinde un excurs în lumea greacă ajungând, împreună cu Havelock, la concluzia că premisele antice ale gândirii liberale contemporane pot fi decelate în textele autorilor din secolul al V-lea î.e.n. Pe de altă parte, acțiunea politică europeană contemporană, care presupune anularea dimensiunii sociale și este predispusă la transformarea în marfă vandabilă a sistemelor publice esențiale, este în opoziție cu „temperamentul liberal”, așa cum a fost acesta articulat în spațiul Greciei antice.

Caius Dobrescu aduce în discuție avatarurile spiritului liberal, spirit ce pare să se fi rătăcit și poate fi înțeles doar ca parte a unui proces de nostalgie decât ca bază de pornire pentru viitor. Cauzele care explică acest fenomen rezidă în conjuncția între marea așteptare, învestită în liberalism în calitate de catalizator al energiilor pozitive și marea oportunitate pe care acesta a ratat-o. Interesantă este remarca potrivit căreia, dacă nu izbucnea criza economică mondială, liberalismul ar fi colapsat sub povara propriului succes, deși acest fenomen este relevant în cadrul societăților occidentale și mai puțin în cel al economiilor emergente, așa cum este cazul României. Mai departe, autorul propune, pe calea demonstrației negative și demonstrației pozitive, discutarea tezei în logica căreia eșecul comunismului se înscrie „în logica de ansamblu a modernității europene”. Observațiile sunt pertinente, iar explicația este convingătoare și percutantă în măsura în care tindem să credem că, în acest context, condiția europeanului poate fi articulată printr-o „liberalitate spontană”, înțeleasă ca o a doua natură. În cele din urmă, resurecția liberalismului este posibilă prin desprinderea acestuia de o retorică anacronică, ca și prin medierea între spațiul public și cel privat, ultimul aflat sub un asalt continuu de către statele contemporane, ce au la îndemână atât determinarea cât și instrumentele necesare.

Paul Kun, în studiul său, pledează pentru un liberalism rezonabil, în condițiile în care liberalismul se prezintă ca un concept eteroclit și ambigu pe seama căruia se pot așeze numeroase aspecte ideologice și politice, ambiguitate potențată de succesul pe care liberalismul l-a avut. Mai mult, cele două dimensiuni ale acestuia, liberalismul economic (care privilegiază libertatea economică) și liberalismul politic (care privilegiază libertatea politică și proiectează regândirea libertății economice în scopul asigurării egalității de șanse) contribuie, la rândul lor, la perpetuarea acestei ambiguități. Printr-o elegantă demonstrație, autorul înceracă să ne convingă că dimensiunea politică a liberalismului este valoarea fundamentală a acestuia, cu referiri la evenimentele din spațiul românesc. Concluzia este una optimistă: …liberalismul secolului XXI este o ideologie a unei societăți care a depășit blocajul mintal al utopiei politice, o societate care consideră că libertatea înseamnă recunoașterea și protejarea diversității în toate formele acesteia, o societate care acceptă ideea de progres, dar fără să o asocieze unor explozii de violență politică, o societate care acceptă ideea identității și a memoriei istorice, dar fără să le ipostazieze într-o Epocă de Aur, în fine o societate care împletește dialogul rațional cu empatia și compasiunea chiar și față de cei care nu pot purta un astfel de dialog”.

Sociologul Vladimir Pasti analizează liberalismul românesc postcomunist în contextul neoliberalismului occidental prin abordarea liberalismului ca un concept artificial ce subsumează o largă paletă de culturi și civilizații ce pun în centrul sistemului lor de referințe elemente care țin de sfera generoasă a liberalismului. Analizând evoluția liberalismului, Vladimir Pasti ajunge, la rândul său, la concluzia că liberalismul contemporan se află în declin, atât sub raport doctrinar cât și politic, în pofida faptului că a penetrat majoritatea statelor capitaliste. În fond, evoluția liberalismului s-a făcut sincron cu societățile în care a evoluat și pe care le-a modelat, dar de care a fost, de asemenea, modelat. În schimb, crede autorul, liberalismul românesc apărut după prăbușirea comunismului nu se revendică de la liberalismul românesc precomunist, nici de la liberalismul occidental, ci de la evoluțiile socialismului românesc. Liberalismele postcomuniste românești comportă o gamă largă de nuanțe și au, fiecare în parte, propriul mod de articulare și evoluție: liberalismul tehnocratic, liberalismul istoric, liberalismul civic și liberalismul social. Oricum, conchide autorul, viitorul liberalismul românesc este asigurat pentru că „în prezent, valorile, cultura și ideologia de esență liberală sunt o componentă esențială a organizării și funcționării societății, economiei și politicii românești.”

Partea a doua a lucrării este deschisă de studiul lui Sabin Drăgulin, „Libertatea, valoare fundamentală a liberalismului ca actor politic principal al fenomenului de modernizare a statului român”. Pornind de la prezentarea gândirii politice a lui John Locke, John Staurt Mill și Isaiah Berlin, autorul încearcă să analizeze conceptul de libertate în cadrul liberalismului românesc. Evident, nefiind racordat la marile curente de gândire occidentale, spațiul românesc a cunoscut o preluare târzie și, inevitabil, deformată a respectivului concept. Fenomenul este exemplificat prin prezentarea unor documente relevante: Constituția cărvunarilor, Cererile norodului românesc, scrierile lui Dinicu Golescu sau proiectul de constituție întocmit de Ion Câmpineanu sub auspiciile Partidei naționale. Un moment esențial pentru diseminarea ideilor liberale a fost reprezentat de anul 1848 și ale sale mișcări revoluționare, mișcări din care au emanat documente programatice importante. Domnia lui Cuza, de asemenea, a asigurat contextul favorabil pentru inițierea unor reforme fundamentale, printre care se remarcă legea secularizării averilor mănăstirești. Instalarea lui Carol I, emiterea primei Constituții românești, obținerea independenței de stat precum și realizarea Marii Uniri sunt tot atâtea etape care au permis dezvoltarea conceptelor de liberatate și suveranitate. Evident, între dezideratele ideologice înserate în documentele epocii și transpunerea lor în practică este o distanță lungă, adesea neparcursă de liberalii români, dar aceste considerente nu fac obiectul studiului lui Sabin Drăgulin, care și-a propus un excurs teoretic asupra gândirii politice românești.

În schimb, studiul următor aparținând lui Daniel Barbu, „Das Regiment in Land. O critică istorică a liberalismului românesc” este piesa de rezistență a lucrării avansând teza potrivit căreia, dintr-o perspectivă liberală riguroasă, istoria liberalismului românesc este cea a unui eșec. Nu este liberalismul opus oricărei forme de dominație și privește cu suspiciune exercitarea puterii? Or, liberalismul românesc, chiar și cel recent, este departe de fundamentele teoretice imaginate de gânditorii liberali. Trecerea PNL-ului în grupul popularilor europeni, fără o minimă dezbatere sau rezistență, poate fi un exemplu elocvent. Liberalismul istoric românesc, crede Daniel Barbu, a avut oratori, dar i-au lipsit autorii, iar cel poscomunist l-a imitat pur și simplu refuzând reflecția și deliberarea critică. Liberalismul actual cunoaște un accentuat deficit de democrație internă, cultivă antiintelectualismul, practică cultul liderului și excluderea dizidenților, iar PNL-ul este un partid legat strâns de stat și administrație, în răspăr cu teoria liberală a statului minimal. De altfel, liberalismul istoric s-a coagulat în jurul unei „axe naționaliste, etatiste, dinastice și ierarhice întrupate în primă instanță de Ion Brătianu”. Într-adevăr, aș adăuga, între teoria liberală și practică există, în istoria noastră o prăpastie uriașă, iar o analiză obiectivă și consistentă a acestui fenomen își așteaptă încă autorul. Lucrurile nu au stat altfel în perioada interbelică, atunci când liberalii au promovat un naționalism vetust, paralel cu întărirea puterii politice și control asupra statului, fenomene care exced cu mult generoasele principii liberale. „În fond, scrie Daniel Barbu, național-liberalii au monumentalizat frica de libertate fără a fi cu adevărat ispitiți de liberalismul fricii”. Într-adevăr, prin acțiunile lor de îngrădire constantă a libertății civile în raport cu politica de întărire a statului și mecanismelor de control și represiune, PNL-ul a fost mai mult național și mai puțin liberal. Pornind de la aceste considerente, cred că este strigent ca istoria liberalismului românesc să fie rescrisă și pusă în acord cu exprimarea sa reală, aflată deseori în opoziție cu însuși crezul liberal, atât de generos, dar și atât de utopic.

Sub titlul „Un dalmațian: liberalismul românesc postdecembrist”, Dorin Tudoran ne poartă, ca întotdeauna cu talent și umor, printre ițele încâlcite ale liberalismului românesc postdecembrist. Analiza, rece și tăioasă, îmbrăcată de ironie și lipsită de inhibiții, atrage atenția asupra calității liberalismului românesc, sfâșiat de contradicții și alianțe jenante ce au avut drept rezultat un „miciurinism ideologic”. Liberalismul românesc nu este unul integral (care să promoveze politici în sprijinul economiei de piață și a încurajării inițiativei, în paralel cu recompensarea muncii), ci unul „original”, la fel cum originală i se părea democrația românească lui Ion Iliescu. Relația „extraconjungală” (reușită expresie) între liberalism și social-democrație a afectat, de asemenea, substanța liberalismului românesc, confuz doctrinar și pripit în luarea deciziilor cu potențial distructiv din cauza unor motivații subiective. Guvernarea Tăriceanu reprezintă, din acest punct de vedere, un test dificil pentru imaginea liberalismului românesc postdecembrist. Ilustrativ este și traseul lui Teodor Stolojan, de la susținător ferm al lui Ion Iliescu și critic al liberalismului la calitatea de președinte al PNL-ului, în timp ce fuziunea dintre PNL și PD a cunoscut inconsecvențe, cu rolul de a perpetua situația de criză din interiorul acestui partid. În concluzie, România este un stat care a cunoscut toate alianțele și permutările posibile, ceea ce se traduce în dorința obsesivă de guvernare și nu în dorința de a fi efectiv în serviciul cetățeanului. Așadar, scrie Dorin Tudoran, „…democrația originală postdecembristă și excepționalismul românesc dintotdeauna își logodesc aromele. O credință care nu mai este una strict liberală, ci a fost preluată de întregul baobab doctrinar al României postdecembriste.”

Deși mai redus ca dimensiuni în raport cu celelalte, studiul lui Adrian-Paul Iliescu, „Denaturarea neoconservatoare a liberalismului” este interesant și fertil. Autorul prezintă ofensiva neoconservatorilor, care a vizat critica statului și a politicilor sale de reglementare, asistența socială sau bunurile publice, rezultatul fiind un recul al forțelor liberale. Cu alte cuvinte, „neoconservatorimsul a confiscat (mai ales în opinia publică) marile teme ale gândirii liberale și a devenit pentru câteva decenii <<vedeta>> acestor idei.” Or, arată autorul, această percepție este falsă, neoconservatorimul modificând cadrele acțiunii politice liberale și falsificând suportul său doctrinar. Riscul presupus de politicile conservatoare se traduce în creșterea puterii corporatiste și monopolul asupra economiei, privilegiile sistemului bancar sau amplificarea clivajului între grupurile sociale, acumularea bogăției fiind apanajul unei minorități. Evident, aceste acțiuni politice ca și rațiunea pe care se sprijină vin în contrast cu principiile liberalismului autentic, ale cărui idealuri sunt departe de reprezentările amintite.

Studiul lui Vasile Pleșca, „Democrația fără liberalism în România contemporană” își propune să analizeze posibilitatea ca discursul centrat pe cetățean să fie practica politică cea mai importantă. În acest context, autorul explică esența și trăsăturile democrației, precum și consecințele asocierii între liberalism și democrație. În ceea ce privește existența drepturilor în România, Constituția conține un amalgam de drepturi care nu își găsesc locul într-o lege fundamentală sau sunt inaplicabile în același timp. Interesantă este prezentarea libertății economice în diverse state, libertate care se corelează cu dreptul la proprietate, expresia cea mai solidă a unui stat democratic. Dezirabil este construirea unui stat minimal întrucât acesta are în centrul său individul și nu se poate dezvolta deasupra acestuia. Statul minimal nu trebuie să fie privit cu frică sau suspiciune întrucât acesta își propune protejarea tuturor cetățenilor săi și acordarea de drepturi egale. Fără a promova statul minimal, autorul își propune doar introducerea acestui subiect, cu tot ce presupune demersul, în discuție într-o societate căreia îi lipsește tocmai dorința de a reflecta în jurul unui dialog de acest tip.

Andrei Miroiu, în studiul „Anarhia care vine și apoteoza liberalismului românesc”, ne oferă o viziune nostalgic-pesimistă în legătură cu rolul statului și legătura acestuia cu cetățenii. Astfel, în trecut, statului, chiar și în țări nu așa de dezvoltate, îi păsa de „foarte multe lucruri”: dacă oamenii au acces la hrană, haine, sistem de educație, transport public, dacă au mijloace de împlinire profesională; statul proteja și încuraja cultura, se implica în susținerea sistemului de sănătate și, în general, încerca să ofere un standard de viață decent pentru cetățenii săi. În schimb, în zilele noastre acest rol al statului s-a diminuat considerabil, iar cetățeanul nu mai reprezintă punctul de interes central: „Statul nu mai dă doi bani pe ce mănânci, cu condiția să nu fie otravă (…) Tot așa, statului nu-i mai pasă ce porți sau dacă ai ce purta și unde stai (…) Vrei să înveți? Treaba ta, de la un punct încolo. Ce-i bun costă. Ești bolnav? E cam treaba ta. A fost alegerea și dreptul tău să plătești sau nu pentru o asigurare medicală privată, nu?” Or, în pofida faptului că unii neagă vehement, acest fenomen poartă numele de liberalism. Scenariul care se profilează la orizont este unul sumbru și pesimist: statul urmează să se retragă din toate domeniile în care mai este prezent, inclusiv din cel al asistenței sociale, care ar putea fi externalizat către Biserică. În fond, susține liberalismul, vina pentru sărăcie îi aparține exclusiv cetățeanului, dator a face singur eforturi pentru ridicarea situației materiale. Mai mult, crede autorul, nu este exclus ca și alte sectoare vitale să fie privatizate în măsura în care practica liberală poate împinge dincolo de orice limită teoria sa economică: protecția consumatorului, justiția, ordinea publică și securitatea națională. În acest scenariu, liberalismul „va învinge complet pentru câteva licăriri de lampă. Va fi victoria supremă. Apoi se va dizolva, rapid și sigur odată cu lumea căreia i-a scris codul genetic, în anarhia care vine.” Dar este posibil un asemenea deznodământ? Evoluțiile lumii actuale nu îl confirmă neapărat, dar, mai mult ca sigur, nici nu îl infirmă.

În fine, studiul lui Gabriel Andreescu, „Liberalismul împotriva lui însuși” explorează limitele libertății de exprimare precum și a corectitudinii politice. În fond, liberalismul ar trebui să fie mai îngăduitor cu ideile proferate în spațiul public, chiar și atunci când acestea sunt provocatoare, jignitoare sau incorecte. Sigur, a nega existența Holocaustului, de pildă, este un nonsens și îl descalifică din start pe cel ce emite o asemenea ipoteză, dar pedeapsa cu închisoarea nu este prea mult? La fel, unele remarci posibil sexiste au dus la pierderea pozițiilor științifice a celor care le-au exprimat, chiar și atunci când aceștia erau deținători ai premiului Nobel. Mai mult, în anumite cazuri, dimensiunea negativă a unor opinii a fost deformată, amplificată sau falsificată, totul în numele unor idealuri contemporane. Fenomenul nu a ocolit nici spațiul românesc, autorul exemplificându-l prin prisma a două personaje: Paul Goma și Octavian Bjoza. Pe de altă parte, Gabriel Andreescu face distincția între libertatea de exprimare din Statele Unite ale Americii și cea din spațiul european, primul model fiind de departe mai luminos. Concluzia este că demnitatea exprimării trebuie apărată cu orice preț, după modelul unora dintre înaintașii noștri, pentru configurarea unei lumi în care cetățeanul să își poată atinge potențialul deplin și să fie conștient de realitatea care îl înconjoară.

În pofida unor scăderi inevitabile pentru un astfel de demers, volumul pe care vi l-am prezentat este unul valoros și solid, mai ales că tratează o ideologie care poate avea admiratori și detractori, dar care nu poate fi ocolită în nici un caz. În plus, numele celor care și-au adus contribuția la scrierea lucrării reprezintă în sine o garanție a calității și a probității științifice. Pentru cei care au o minimă tangență cu liberalismul, dar și pentru cei care doresc să intuiască corect resorturile lumii contemporane, lectura acestei cărți devine obligatorie. În ceea ce privește liberalismul românesc, în introducerea lucrării editorii se întrebau ce fel de liberalism ne dorim și ce fel de liberalism merităm? Evident, ne dorim un liberalism cât mai apropiat de ideologia de la care s-a revendicat mereu și care are în centrul său libertatea și demnitatea umană, dar mă tem că avem liberalismul pe care îl merităm.

Editura: Adenium

Anul apariției: 2017

Nr. de pagini: 256

ISBN: 978-606-742-224-5

Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii.