Personajele lui Ion Băieșu (se) întorc, poate chiar cu mai mult entuziasm decât Arnold Schwarzenegger în rolurile din „Terminator”, de data aceasta motivate de către regizorul Dan Mirea să ne termine, quasi-filosofic, cu oglinda pe care ne-o pune în față, din motive de pandemie, cu adaptări de rigoare, pe o terasă-restaurant, unde trebuie să întrebăm, ca în poveste, „Oglindă, oglinjoară, cine sunt cei mai Tanța și Costel din țară?”…

Evident, nu toți suntem precum „acești” Tanța și Costel (Geanina Sion și Vlad Ajder), dar am fi putut fi sau chiar suntem în momente de neinspirație existențială (boală, nervi, oboseală, prosteală ș.a.m.d.), poate una dintre mizele lui Dan Mirea (care a adaptat, mai exact, textele lui Ion Băieșu la vremurile… Elodiei, menționată într-unul din dialogurile spumoase), dincolo de estetică și etică, este să înțelegem altfel teatrul (când nu se mai poate „juca” în spații conformiste), de aceea se și duc Tanța și Costel (și) la teatru, la București, într-una dintre cele cinci sau șase scene (cea a întâlnirii din gara Medgidia, nunta din Lehliu, cele ce se întâmplă după un accident de mașină, din care conștiința lui Costel tot nu se trezește, pregătirile de plecare în vacanță, tentativa de a trăi… Teatrul „de București” și scena de revelion, când protagoniștii sunt deja foarte bătrâni), simbolizând și etapele unei căsnicii sau, dacă vreți, a unui mariaj mai deloc din interes, cu ceva firmituri de romantism jucat, dacă nu trăit, la propriu, de către personaje…

A fost, după cum a urat managerul Teatrului din Buzunar Galați, Isabela Oancea, o „petrecere reușită” de re-întâlnire a unor tipuri umane care mai mult bănuiesc Sublimul decât îl ating vreodată în cursul vieților lor de „oameni care sunt ființe umane”, verva celor doi actori fiind de neoprit (interacțiuni cu publicul la… obiect! Chiar și la „ființa boului”!), plină de entuziasm, accentul pentru grotesc fiind de înțeles, când „vacile” sunt un ideal, grotescul părând chiar să te sufoce, dacă nu s-ar fi apelat și la câte un moment de duioșie, ca în scena aproape finală, când cutiuța muzicală îi mai umanizează pe cei doi la propriu, deși lipsa de chef poate duce la ne-deschiderea ochiului… spiritual probabil niciodată în decursul vieții: este o aluzie la o replică pe care vă lăsăm plăcerea să o savurați, dacă vreți să-i (re)descoperiți pe acești precursori ai „nebunilor” din Las Fierbinți, par exemple, Tănțica și Costeluș fiind un fel de Mărioara și Vasilache ai celei de-a doua jumătăți a secolului XX, în virtutea inerției fiind de regăsit și în vremurile noastre, personaje exemplare pentru Istoria lipsei de sens (sacru) la români!

Bref, o montare de revăzut, și pentru când toate rotițele mecanismului se vor fi potrivit, uns la maximum, cu geamantane, volan, umbrelă de soare, peroane, glasul roților de tren, mesajul lui Zavaidoc, dragostea e ca râia când nu este dragoste, Româniile eterne nu sunt toate precum în manualele de estetică, rochie de mireasă pătată, aparat foto care nu merge deoarece nu trebuie să meargă, brăduț, brăduț, nu mai ninge peste tine, focurile de artificii sunt în jocul actorilor chiar dacă ele sunt prilej de înjurat politicianismul, la urma urmelor drăcuirile repetate sunt semnal de alarmă, când suntem posedați de demoni mărunți, suflecarea până la brâu (din cântecul ales pentru un moment artistic care face aluzie la „Cântarea României… Absurde”!), darea poalelor peste cap, sunt mai mult decât normale, sic!

Fotografia prin care Adrian Mociulschi l-a surprins pe regizorul Dan Mirea este mai mult decât semnificativă: parcă ar sta la geam într-un compartiment de tren, aproape îngrozit de ce ar putea să vadă pe peronul unde suntem uitați de arhetipurile Tanța și Costel, zeități bizare înrudite probabil cu un Hefaistos strâmb, uitat să fie chemat la nunta lor și care s-a răzbunat blestemându-le toți urmașii să se caute prin oglinzi străine!

Ar urma, (ne)firesc, „Copiii lui Tanța și Costel”! Sau cine știe ce alte surprize ne mai pregătesc Dan Mirea sau Teatrul din Buzunarul… Galațiului la fel de etern ca și România!

*

Noi doi şi un peron a fost premiera Teatrului de Buzunar din ziua de duminică, 23 august, orele 20,30, la Terasa Restaurantului „Bordeaux” din Galați.

Share.

About Author

Avatar photo

Recent, cineva spunea despre mine că scriu despre cărţi „pătrunzător şi ludic”, ceea ce poate da naştere la o hermeneutică neortodoxă, aparent neserioasă. Născut la Galaţi, în 1972, am căpătat mai întâi viciul lecturii (pe la 6-7 ani), apoi viciul scrierii (tot pe la 7 ani, dar, din fericire nu a mai rămas nimic de atunci), apoi viciul „scrierii despre cărţi” (prima tentativă în clasa a şaptea sau a opta, despre „La început a fost Sumerul…”, reluând în timpul facultăţii), despre celelalte vicii nefiind locul aici. Din anul 1998 public literatură şi cronică literară în diverse reviste de cultură, din anul 2010 sunt membru al U.S.R. La categoria poezie, iar nu critică literară… Aşadar, scriu despre cărţi din dragoste, sunt un carteador! Asta nu înseamnă că nu am urcat şi pe eşafodul de cărţi…

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura