2084. Sfârșitul lumii - Boualem Sansal

2015 a fost un an al contrastelor în lumea literară a Hexagonului. Fac referire mai cu seamă la opere majore, recunoscute și premiate ca atare de critică, care au ales fie să arate cu degetul o realitate agravantă și acaparatoare (vezi cazul „Supunere”), fie să încerce, într-un elan liric de compasiune și identificare cu Celălalt, să traseze punți de legătură între popoare (de pildă, arborescentul – dar minunatul prin complexitate – roman al lui Mathias Enard, „Boussole”, laureat al Prix Goncourt anul trecut).

„2084. Sfârșitul lumii”, distins cu Marele Premiu al Academiei Franceze, se înscrie, evident, în siajul creat de controversatul volum al lui Michel Houellebecq, lansat pe piață exact în ziua tragicului atac asupra redacției Charlie Hebdo din Paris. (În paranteză fie spus, anul trecut a fost negru pentru francezi: început nefast prin atacul de pe 6 ianuarie, se încheie simetric, ca să spun așa, cu seria de atentate terorise din noiembrie, în care mor 130 de persoane. Această paralelă literară dintre „2084” și „Supunere” își găsește, iată, corespondent – unul mult mai tragic – în lumea reală. Semn că lucrurile ar sta, parcă, sub zodia unor legi inexplicabile, unor coincidențe care depășesc puterea de înțelegere.)

Scenariul lui „2084” este simplu: Ati, locuitor al „Abistanului” – națiune pur ficțională, după cum ne asigură, printr-un clin d’oeil deopotrivă liniștitor și terifiant, Boualem Sansal în deschiderea volumului – se trezește, în urma unei șederi într-un sanatoriu de recuperare, marcat de dorința inexplicabilă de a gusta schimbarea și de a-și transforma propria lume. În contextul societății imaginate între coperțile volumului, realizăm faptul că vorbim despre o deviație comportamentală absolut halucinantă: cum ar fi posibil ca, într-o lume controlată cu măiestrie de Yölah prin trimisul său pe pământ, Abi – dar și de mașinăria umană fără imperfecțiuni a Aparatului, dispozitiv de securitate însărcinat cu bunul mers al aspectelor cotidiene în Abistan – cum ar fi posibil ca cineva să își chestioneze propria natură, să anvizajeze o nouă orânduire a lucrurilor lumești în detrimentul celei preexistente și să se comporte atât de irațional încât să ajungă, prin introspecție și analiză, la adevăruri contrare celor propovăduite de conducerea infailibilă a Abistanului? Cum ar fi posibil ca o conștiință funciarmente limitată să străpungă peretele propagandistic al Aparatului atotputernic și să constate că eșafodajul pe care se sprijină națiunea abistaneză, marele construct de disimulare și înregimentare absurdă, nu este decât un schelet găunos, o minciună cosmetizată și rostită suficient de răspicat pentru a convinge? Evident, urmează o călătorie inițiatică, dusă la bun sfârșit în compania unor tovarăși pe care îi leagă acceași pasiune pentru eliberare. De la a nu fi ieșit niciodată din perimetrul propriului cartier, Ati ajunge să cunoască îndeaproape măruntaiele fetide ale sistemului totalitar. De la a nu cunoaște ce reprezintă un muzeu sau un scaun, Ati dobândește cunoașterea celui interesat de tainele profund ontologice ale lumii.

Însă acestea sunt doar schițele prin care Boualem Sansal demonstrează că schimbarea survine, de cele mai multe ori, similar: printr-o iluminare de moment, printr-un zbucium interior transfigurator. Revelația și drumul condimentat cu diferite pericole cu chip hâtru nu constituie decât un pretext pentru conturarea delicată a unui roman de idei, de reflecții susținute și afirmate lucid, pe baza unei realități actuale ce provoacă repulsie și, în mod necesar, detașare critică. Sursa de inspirație pentru romanul integral imaginat al algerianului este bine cunoscută. Așa cum și lectorul se lasă prins în jocul său morbid, conștient de încărcătura spirituală a acestui act, de faptul că în spatele măștii de inocență pe care păpușarul Boualem Sansal o aplică lucrurilor se ascund straturi mult mai adânci de corupție și dezmăț, de violență și macabru. „2084”, prin legătura sa evidentă cu lumea orwelliană (în fapt, este utilizat apelativul „Bigaye” în cazul conducătorului omniscient, variațiune a lui „Big Eye”), nu coboară universul ficționalizat „în stradă”, nu îl copleșește cu aspecte sociale, ci îl izolează într-o bulă (ca de laborator) a conceptualului, pentru a-l analiza (a se citi: a-l diseca) mai cu ușurință. Autorul deconstruiește, la început prin recursul la ironie amară și printr-o atitudine aparent detașată de resemnare, mai apoi prin ochii din ce în ce mai dotați cu darul acuității și al percepției dincolo de sloganuri ai lui Ati, o lume în care simțurile se activează doar pentru a repudia ceea ce sunt forțate să integreze în structura lor interioară. Abistan este modelul hiperbolizat al unui sistem fără cusur în rău, vorba unui scriitor, în care lucrurile merg atât de anapoda, încât – aspect de la sine înțeles – nimeni nu mai este capabil să le analizeze rațional, să se revolte împotriva lor. Adevărul este falsificat, libertatea ajunge noțiune fictivă, secolul XX descrie o felie de lume totalmente străină. Totul începe în anul 2084. Totul este război, vărsare de sânge, moarte inexplicabilă, absurd construit fără milă. Dar, pentru a ține piept acestei lumi stupefiante, Boualem Sansal își individualizează treptat eul. Totalitarismul religios portretizat în paginile cărții este demachiat și adus în fața privirii judecătoare a cititorului. Și acesta este punctul în care aparatul argumentativ al romancierului strălucește – în maniera în care, indirect, prin puterea exemplului, atacă orice decizie ce stă la baza Abistanului, folosindu-se de stilul impersonal cât se poate de eficient. De exemplu, dureros este momentul în care înțelegem (așa cum au înțeles și conducătorii abistanezi) că în limba unui popor stă puterea sa de a gândi. Fără cuvânt, omul este redus, anihilat. De aceea „abilimba” comportă în majoritate cuvinte monosilabice. Pentru a aneantiza revolta și spiritul critic, propriu umanității.

Palierele lumii invocate de Sansal sunt, pentru o carte nu foarte groasă, surprinzător de complexe. Și, chiar dacă vorbim de un univers eminamente abstractizat, tot nu ne putem abține să ne întrebăm „cum ar fi, totuși, dacă?”. Și să închidem ochii într-un acces de spaimă. Indiscutabil, romanul lui Boualem Sansal se vrea citit ca un ceas deșteptător. Ca o pledoarie în favoarea înțelegerii. Și ca o invitație de condamare colectivă, lipsită de indulgență, a tuturor manifestărilor care, în zilele noastre, ne întinează lumea. Această cea-mai-bună-lume-posibilă în care trăim.

Editura: Humanitas Fiction